Stătea în continuare nemişcat, cu faţa întoarsă spre fereastră, ca şi cum ar fi vrut să-i urmez şi eu direcţia privirii. Aveam copilăreasca senzaţie că nu trebuie să fac acest lucru, fiindcă e doar un truc, aşa că mi-am fixat ochii asupra lui, răbdător. Apoi am văzut, de parcă
insul ar fi aşteptat ca lumina palidă a zilei să cadă asupra lui, i-am văzut, deasupra gulerului cămăşii sale scumpe, gâtul. Într-o parte, în carnea gâtului aceluia musculos, erau două punctişoare maronii, două înţepături cu coaja deja formată, nu proaspete, dar incomplet cicatrizate, de parcă se înţepase în doi spini sau fusese împuns cu vârful cuţitului.
Am făcut un pas înapoi, depărtându-mă de masă şi spunându-mi că risc să-mi pierd minţile cu atâtea lecturi morbide, că deja se scrântise ceva în mine. Dar lumina zilei era una obişnuită, iar bărbatul în costum închis la culoare era cât se poate de real, inclusiv mirosul amestecat de nespălat, transpiraţie şi încă ceva sub colonia aceea. Nimic n-a dispărut şi nu s-a transformat brusc. Nu-mi
— 43 —
puteam desprinde privirea de la cele două mici cicatrici. După
câteva secunde, insul întoarse capul de la priveliştea care-l absorbise atât, mulţumit parcă de ceea ce văzuse – sau de ceea ce văzusem eu –, şi surâse din nou.
— Pentru binele dumneavoastră, domnule profesor.
Am rămas locului, incapabil să mai spun ceva, în vreme ce el părăsi încăperea cu harta în mână, şi i-am ascultat paşii coborând pe scară. Câteva minute mai târziu, în sală intră unul dintre bibliotecarii mai vârstnici, un om cu un ciuf de păr cărunt, aducând două volume vechi, pe care le aşeză pe un raft de jos.
— Scuzaţi-mă, am spus abia regăsindu-mi glasul, dar acest lucru este de neconceput!
Omul s-a uitat la mine, nedumerit.
— Cine era omul acela, agentul guvernamental? am continuat.
— Agentul guvernamental?! bâigui bibliotecarul.
— Trebuie să-mi daţi neîntârziat un document oficial cu privire la drepturile mele de a lucra în această arhivă.
— Dar aveţi tot dreptul să lucraţi aici, spuse el pe un ton liniştitor. Chiar eu v-am semnat înregistrarea.
— Ştiu, ştiu. De aceea, trebuie să vă duceţi după el şi să-l obligaţi să înapoieze harta.
— Să mă duc după cine?
— După omul de la Ministerul… Cel care tocmai a fost aici.
Dumneavoastră l-aţi lăsat să intre?
Bătrânul mă privi curios pe sub ciuful lui cărunt.
— A fost cineva aici, acum? Dar n-a intrat nimeni în instituţie în ultimele trei ore! Eu însumi am stat la intrare; din păcate, puţini oameni vin la noi pentru a se documenta.
— Dar omul… am început şi m-am oprit brusc, văzându-mă ca într-o oglindă: un străin smintit, care dă din mâini. Mi-a luat harta, am adăugat. Adică a luat harta din arhivă.
— Harta, Herr Professor?
— 44 —
— Lucram cu o hartă. Am înregistrat-o azi-dimineaţă, la recepţie.
— Nu e oare harta aceasta? întrebă el, arătând spre masa mea de lucru.
În mijlocul ei trona o banală hartă rutieră a Balcanilor, pe care n-o mai văzusem niciodată în viaţa mea. În niciun caz nu fusese acolo cu cinci minute înainte. Bibliotecarul aşeza acum pe raft cel de-al doilea volum.
— Nu mai contează!
Mi-am strâns lucrurile cât de repede am putut şi am plecat. În aglomeraţia şi traficul intens din stradă nu se zărea nici urmă de agent guvernamental, deşi pe lângă mine au trecut în grabă câţiva bărbaţi de înălţimea lui, îmbrăcaţi în costume asemănătoare şi ducând în mână o servietă. Când am ajuns la hotel, am constatat că
lucrurile îmi fuseseră mutate în altă cameră, din cauza unor probleme de ordin practic. Primele mele schiţe ale hărţilor vechi şi notiţele complete pe care nu le avusesem cu mine la arhive dispăruseră. Valiza îmi fusese împachetată perfect, iar personalul hotelului declară că nu ştie nimic despre hărţi şi notiţe. Am stat treaz toată noaptea, cu urechile ciulite la orice sunet de afară. A doua zi dimineaţă, mi-am strâns toate hainele şi dicţionarele şi am luat vaporul spre Grecia.
Profesorul Rossi şi-a încrucişat mâinile din nou şi m-a privit de parcă aştepta, răbdător, să-mi exprim incredulitatea. Eu însă mă
simţeam copleşit nu de îndoieli, ci de convingere.
— Te-ai întors în Grecia?
— Da, şi am petrecut acolo restul verii, ignorând amintirea aventurii din Istanbul, deşi n-am putut face la fel cu implicaţiile ei.
— Ai plecat fiindcă ţi-era… frică?
— Groază.
— Dar mai târziu ai făcut toate acele cercetări cu privire la cărţulia cea stranie.
— 45 —
— Da, în principal analiza chimică la Smithsonian. Dar când aceasta s-a dovedit neconcludentă – şi, de asemenea, din alte motive
–, am renunţat la tot şi am pus cartea în raft. Acolo, sus, adăugă el, arătând cu bărbia spre cel mai înalt colţişor al bibliotecii sale. E
ciudat, mă gândesc uneori la acele evenimente şi câteodată mi le amintesc foarte clar, iar alteori, doar în scurte fragmente. Cred că
