De data aceasta am constatat o privire precaută în ochii lui Helen şi m-am aşteptat la o nouă lovitură de picior pe sub masă, dar mătuşa îi făcea deja semn să-i traducă. Atunci când îmi înţelese întrebarea, îmi adresă un surâs indulgent, ca şi răspunsul, de altfel:
— Noi, în Ungaria, am pus dintotdeauna preţ pe modul nostru de viaţă şi pe independenţa noastră. De aceea perioadele de dominaţie otomană şi austro-ungară au fost atât de dificile.
— 370 —
Adevărata guvernare a ţării a servit mereu interesele poporului.
Când revoluţia a eliberat muncitorii de sărăcie şi oprimare, ne-am impus propriul mod de a trăi. Zâmbetul i se lăţi pe faţă, şi mi-a părut rău că nu-l pot descifra mai bine. Partidul Comunist Ungar este întotdeauna în pas cu timpurile.
— Deci sunteţi convinsă că Ungaria înfloreşte cu adevărat sub regimul lui Imre Nagy?
De când ajunsesem în Budapesta, mă tot întrebam ce schimbări adusese administraţia noului premier, surprinzător de liberal, când îi luase locul comunistului dur Rákoczi, cu un an în urmă; eram curios şi dacă se bucurase într-adevăr de susţinerea populară despre care citisem în presa de acasă.
Helen a tradus cu o oarecare nervozitate, dar surâsul mătuşii a rămas acelaşi.
— Văd că eşti la curent cu ultimele evenimente, tinere.
— Totdeauna am fost interesat de relaţiile internaţionale. Cred că
studiul istoriei ar trebui să ne pregătească pentru a înţelege mai bine prezentul, nicidecum pentru a fugi de el.
— Foarte înţelept! Ei bine, pentru a-ţi satisface curiozitatea, am să-ţi răspund: Nagy se bucură de o mare popularitate în rândul maghiarilor, iar reformele sale sunt în armonie cu glorioasa noastră
istorie.
Mi-a trebuit un minut pentru a realiza că Éva nu spusese propriu-zis nimic şi un alt minut pentru a reflecta asupra strategiei sale diplomatice, care îi permisese să-şi păstreze poziţia în guvern pe parcursul tuturor oscilaţiilor între o politică dirijată de la Moscova şi una a reformelor pro-ungare. Indiferent care era părerea ei personală despre Nagy, el conducea acum guvernul în cadrul căruia lucra şi ea. Poate că însăşi deschiderea pe care acesta o crease îi permisese ei – un înalt oficial guvernamental – să ia acum masa cu un american. Strălucirea din ochii ei negri ar fi putut fi aprobare, deşi nu eram sigur; dar, după cum s-a dovedit mai târziu, nu m-am
— 371 —
înşelat.
— Iar acum, prietene, trebuie să te lăsăm să te odihneşti înainte de prelegerea de mâine. O aştept cu nerăbdare, şi-ţi voi spune după
aceea ce părere am despre ea, traduse Helen.
Éva îmi făcu un semn amabil, şi nu m-am putut împiedica să nu zâmbesc. Chelnerul apăru lângă ea, de parcă ar fi auzit-o. Am făcut o anemică încercare de a întinde mâna după nota de plată, deşi nu aveam idee ce anume cerea eticheta şi nici dacă schimbasem suficienţi bani pentru a plăti o cină atât de îmbelşugată. Dacă a existat însă o notă de plată, a dispărut înainte de a o zări eu şi a fost achitată pe nevăzute. La garderobă, i-am ţinut haina mătuşii Éva, luptându-mă pentru ea cu şeful de sală, şi ne-am îndreptat spre automobilul care aştepta.
La picioarele podului aceluia splendid, Éva a şoptit câteva cuvinte şoferului, care a oprit. Am coborât şi am zăbovit pentru o clipă privind luminile Pestei şi oglinda întunecată a apei. Vântul devenise rece, tăios la faţă, după aerul molatic al Istanbulului, şi mi s-a părut că simt întinderea pustei dincolo de linia orizontului.
Scena din faţa ochilor mei era una pe care îmi dorisem toată viaţa s-o văd; aproape că nu-mi venea să cred că mă aflam aici, admirând luminile Budapestei.
Mătuşa Éva spuse ceva cu voce joasă şi Helen traduse:
— Oraşul nostru va fi totdeauna unul măreţ.
Mai târziu mi-am amintit foarte clar cuvintele ei. Se întâmpla doi ani mai târziu, când am aflat cât de puternic fusese angajamentul Évei Orban pentru noul guvern reformator: ambii ei fii fuseseră
ucişi în stradă de tancurile sovietice în cursul revoltei studenţilor din 1956; Éva fugise în Iugoslavia împreună cu alţi cincisprezece mii de compatrioţi. Helen îi scrisese de multe ori, insistând să ne permită s-o aducem în Statele Unite, dar ea a refuzat chiar şi să
depună formele pentru emigrare. Am încercat din nou, câţiva ani mai târziu, să mai aflu câte ceva despre ea, fără succes însă. Iar când
— 372 —
am pierdut-o pe Helen, am pierdut şi orice legătură cu Éva.”
— 373 —
Capitolul 40
„M-am trezit a doua zi dimineaţă sub heruvimii auriţi de deasupra patului incomod şi, pentru o clipă, nu mi-am putut aminti unde mă aflam. Era o senzaţie neplăcută; mă simţeam pierdut, mai departe de casă decât îmi imaginasem vreodată că voi ajunge, incapabil să-mi aduc aminte dacă sunt în New York, Istanbul, Budapesta sau un alt oraş. Un junghi în inimă îmi readuse în memorie dispariţia lui Rossi – un sentiment pe care îl trăiam adesea dimineaţa, la trezire, şi m-am întrebat dacă visul din timpul nopţii nu mă dusese cumva în cine ştie ce loc sumbru, în care aveam şanse să-l găsesc, dacă rămâneam acolo suficient de mult timp.
Helen era în sala de mese a hotelului, cu un ziar deschis în faţa ei; titlurile, din care nu izbuteam să înţeleg o iotă, m-au descurajat, dar am văzut-o făcându-mi semn veselă cu mâna. Combinaţia dintre visul pe jumătate uitat, titlurile în maghiară şi apropiata prelegere pe care urma s-o susţin probabil că mi se întipărise pe faţă, fiindcă
Helen mă întâmpină cu o privire întrebătoare.
— Ce expresie tristă! Te-ai gândit iar la cruzimile cotropitorilor otomani?
— Nu. Doar la conferinţele internaţionale.
M-am aşezat şi m-am întins după un şervet alb, servindu-mă din porţia ei de cornuri. Cu toată sărăcia lui, hotelul părea să se fi specializat în păstrarea imaculată a şervetelor. Cornurile, însoţite de unt şi gem de căpşune, erau excelente, ca şi cafeaua care apăru câteva minute mai târziu. Deloc amară de data aceasta.
— Nu-ţi face griji, replică Helen pe un ton liniştitor. O să…
— O să-i las cu gura căscată?
— Cu tine îmi îmbogăţesc engleza, râse ea. Sau poate o distrug!
Am început să pun unt pe un alt corn.
