— Am auzit cu toţii, desigur, povestea primului croissant, acel corn franţuzesc născocit de un patiser parizian ca un tribut adus victoriei asupra trupelor otomane. Cornul reprezenta, fireşte, semiluna de pe stindardul otoman – un simbol pe care occidentalii îl savurează încă şi astăzi la o ceaşcă de cafea.
Privind în jur surâzător, profesorul James a părut să-şi dea seama brusc, la fel ca mine de altfel, că foarte puţini dintre omologii lui maghiari văzuseră vreodată Viena sau Parisul.
— Ei bine, moştenirea lăsată de otomani poate fi rezumată
simplu printr-un singur cuvânt: estetică.
Şi a continuat descriind arhitectura unor oraşe din Europa Centrală, amintind despre moda locurilor, obiceiurile alimentare şi designul interioarelor. L-am ascultat cu o fascinaţie ce era determinată numai în parte de bucuria că-i puteam înţelege pe deplin cuvintele; multe dintre imaginile văzute de curând în Istanbul mi-au revenit în minte când profesorul James a amintit despre băile turceşti din Budapesta şi despre clădirile proto-otomane, austro-ungare, din Sarajevo. Iar când a descris Palatul
— 381 —
Topkapî, m-am pomenit că îl aprob cu un gest viguros din cap, până ce mi-am dat seama că ar trebui, probabil, să dau dovadă de mai multă discreţie.
Discursul britanicului a fost urmat de aplauze furtunoase, după
care profesorul Sándor ne-a invitat în sala de mese, pentru a lua prânzul. În învălmăşeala de literaţi şi mâncare bună, am reuşit să-l găsesc pe profesorul James aşezat la o masă.
— Pot să mă aşez lângă dumneavoastră?
S-a ridicat imediat, cu un zâmbet.
— Desigur, desigur. Hugh James. Bună ziua.
M-am prezentat şi ne-am strâns mâinile, privindu-ne cu o curiozitate prietenească reciprocă.
— Oh, spuse el, deci dumneavoastră sunteţi vorbitorul principal al zilei. Aştept cu nerăbdare prelegerea pe care o veţi susţine.
Privit de aproape, părea mai în vârstă decât mine cu vreo zece ani şi avea ochi căprui extraordinar de luminoşi, apoşi şi puţin bulbucaţi, ca ai unui basset. Îi recunoscusem deja accentul ca fiind din nordul Angliei.
— Mulţumesc, am răspuns, încercând să nu tremur vizibil. Iar mie mi-a făcut o deosebită plăcere să ascult expunerea dumneavoastră. A acoperit cu adevărat un spectru remarcabil. Mă
întreb dacă îl cunoaşteţi pe… hmm… mentorul meu, Bartholomew Rossi. Şi el este englez.
— Dar desigur! exclamă Hugh James, desfăcându-şi şervetul cu un gest entuziast. Profesorul Rossi este unul dintre autorii mei preferaţi; am citit majoritatea cărţilor pe care le-a scris. Şi lucraţi cu Domnia Sa? Ce noroc!
O pierdusem din vedere pe Helen, dar în acel moment am zărit-o la bar, alături de Géza József. El îi vorbea la ureche, aproape lipit de ea, şi, după circa un minut, s-au îndreptat amândoi spre o masă în celălalt capăt al sălii. O puteam vedea destul de bine pentru a-i descifra expresia acră de pe figură, dar nici acest fapt nu a avut
— 382 —
darul de a-mi face scena mai plăcută. Géza se apleca spre ea, privind-o drept în faţă, în vreme ce ea se uita în farfurie, iar dorinţa de a şti ce îi spune devenise aproape insuportabilă.
— În orice caz – Hugh James vorbea în continuare despre scrierile lui Rossi cred că studiul său referitor la teatrul elen este extraordinar. Omul acesta poate realiza orice!
— Da, am răspuns absent. Lucrează la un articol intitulat Duhul din amforă, despre recuzita utilizată în tragediile greceşti.
M-am oprit brusc, dându-mi seama că dezvăluiam, poate, secretele profesionale ale lui Rossi. Chiar dacă nu aş fi realizat ceea ce fac, expresia de pe chipul profesorului James mi-ar fi arătat-o cât se poate de elocvent.
— Cum aţi spus? întrebă el, evident uimit, aşezându-şi pe farfurie cuţitul şi furculiţa. Duhul din amforă?
Uitasem complet acum de Helen şi de Géza.
— Da. De ce întrebaţi?
— Dar e uluitor! Cred că trebuie să-i scriu imediat profesorului Rossi! Vedeţi dumneavoastră, am studiat recent un document extrem de interesant din Ungaria secolului al XV-lea. De fapt, acest lucru m-a adus aici; analizam acea perioadă din istoria Ungariei şi m-am înscris la conferinţă, cu amabila permisiune a profesorului Sándor. În orice caz, documentul este scris de unul dintre învăţaţii regelui Matei Corvin şi menţionează chiar duhul din amforă.
Mi-am amintit că Helen se referise cu o seară înainte la Matei Corvin; nu el fusese oare fondatorul marii biblioteci din castelul Buda? Şi mătuşa Éva menţionase numele lui.
— Vă rog să continuaţi, l-am îndemnat.
— Ei bine, poate vi se va părea caraghios, dar de ani buni nutresc un interes considerabil pentru legendele populare din Europa Centrală. Totul a început, cu multă vreme în urmă, ca un fel de glumă, dar în timp am devenit captivat de legenda vampirului.
Am rămas cu ochii lipiţi de figura lui. Arăta la fel ca înainte, cu
— 383 —
faţa rozalie şi amabilă, dar mi-am spus că, probabil, visez.
— Oh, ştiu că pare ceva copilăresc… contele Dracula şi toate celelalte… dar, dacă îl aprofundezi, îţi dai seama că este cu adevărat un subiect remarcabil. Vedeţi dumneavoastră, Dracula a fost o persoană în carne şi oase – desigur, nu un vampir –, şi mă
interesează să aflu dacă istoria lui are vreo legătură cu legendele despre vampiri. Acum câţiva ani am început să caut materiale scrise pe această temă, pentru a vedea dacă există în primul rând – fiindcă, desigur, legendele au circulat îndeosebi pe cale orală în satele din Europa Centrală şi de Est. Ei bine, ce să vezi, în timp ce lucram la biblioteca universităţii de aici, am dat de acest document solicitat, se pare, de Matei Corvin; regele a însărcinat pe cineva să adune toate informaţiile despre vampiri, din cele mai străvechi timpuri. Nu ştiu cine a fost cel care a realizat compilaţia, dar în mod cert era un clasicist, şi, în loc să bată satele, aşa cum ar fi făcut orice antropolog, el a început să caute în textele latine şi greceşti – Matei Corvin avea o colecţie bogată. A găsit astfel o referire la un concept din Grecia antică, despre care eu n-am mai auzit nicăieri altundeva – până
acum, când l-aţi menţionat dumneavoastră: duhul din amforă. În Grecia antică şi în tragediile elene, în amfore era depusă uneori cenuşa umană, şi oamenii neştiutori ai acelor vremuri credeau că, dacă amfora respectivă nu este îngropată cum se cuvine, riscă să
dea naştere unui vampir; încă nu m-am dumirit cum. Poate că
profesorul Rossi ştie ceva despre acest lucru, dacă scrie acel articol.
O coincidenţă remarcabilă, nu vi se pare? Dacă e să dăm crezare folclorului, există şi astăzi vampiri în Grecia.
