— Ştiu. Vrykolakas.
De această dată a fost rândul lui Hugh James să mă privească
năuc. Ochii lui protuberanţi deveniră enormi.
— De unde ştiţi asta? Adică, vă rog să mă scuzaţi… sunt surprins să întâlnesc pe altcineva care…
— Care este interesat de vampiri? l-am întrerupt sec. Da, şi pe
— 384 —
mine mă surprindea înainte acest lucru, dar am început deja să mă
obişnuiesc. Cum aţi devenit dumneavoastră interesat de vampiri, domnule profesor James?
— Hugh, mă corectă el. Te rog să-mi spui Hugh. Ei bine… Mă
privi fix timp de o secundă şi pentru prima dată am remarcat că sub exteriorul acela jovial ardea ceva intens ca o flacără. Este ceva teribil de straniu şi nu obişnuiesc să vorbesc cu oricine despre asta, dar…
Nu mai puteam aştepta, aşa că l-am întrerupt din nou:
— Nu cumva aţi găsit o carte veche cu un dragon în centru?
Privirea lui mă studie aproape sălbatică, iar culoarea îi pieri din obraji.
— Da. Am găsit o carte, răspunse el, prinzându-se cu mâna de marginea mesei. Cine sunteţi dumneavoastră?
— Şi eu am găsit una.
Am rămas nemişcaţi, privindu-ne timp de câteva clipe, şi am fi putut continua astfel, amânând tot ce aveam de discutat, dacă n-am fi fost întrerupţi. Vocea lui Géza József mi-a ajuns la ureche înainte de a-i observa prezenţa. Venise din spate şi acum se apleca deasupra mesei cu un zâmbet vesel. Imediat sosi şi Helen, iar expresia de pe chipul ei era stranie, aproape vinovată.
— Bună ziua, tovarăşi, ne-a salutat Géza cordial. Ce-i cu aceste cărţi pe care le-aţi găsit?”
— 385 —
Capitolul 41
„Când profesorul Géza s-a aplecat deasupra mesei noastre cu acea întrebare amicală, pentru o clipă n-am ştiut ce să răspund.
Trebuia să vorbesc cu Hugh James cât mai curând posibil, dar în particular, nu aici, printre atâţia oameni, şi în mod cert nu în prezenţa celui cu privire la care mă avertizase Helen. (Apropo, de ce oare?) Într-un târziu am reuşit să bâigui câteva cuvinte:
— Vorbeam despre pasiunea noastră comună pentru cărţile vechi. Fiecare specialist ar trebui să-şi recunoască această pasiune, nu credeţi?
Helen ajunsese şi ea lângă noi şi mă privea acum cu ceea ce mi s-a părut a fi un amestec de teamă şi aprobare. M-am ridicat pentru a-i oferi un scaun. Probabil că, pe fondul dorinţei de a mă preface faţă
de Géza József, ceva din incitarea mea i s-a transmis şi ei, fiindcă se uita atentă când la mine, când la Hugh. Géza ne privea pe toţi jovial, dar mi s-a părut că detectez o vagă îngustare a ochilor săi frumoşi; aşa trebuie să se fi încruntat hunii – mi-am spus – în lumina aspră a soarelui occidental, prin fantele apărătoarelor de piele pe care le purtau pe cap. M-am străduit să nu-mi mai ridic ochii spre el.
Am fi putut rămâne astfel, prefăcându-ne şi evitând să ne privim reciproc, toată ziua, dacă profesorul Sándor nu şi-ar fi făcut brusc apariţia.
— Foarte bine, declară el. Văd că aţi mâncat cu poftă. Sunteţi gata? Şi acum, dacă veţi avea amabilitatea să veniţi cu mine, ne vom pregăti pentru prelegerea dumneavoastră.
Am tresărit – timp de câteva minute uitasem complet de tortura care mă aştepta –, dar m-am ridicat, ascultător. Géza se trase respectuos în spatele profesorului Sándor – poate puţin prea respectuos, mi s-a părut iar gestul său mi-a dat posibilitatea să-mi ridic ochii spre Helen. Am schiţat un gest vag spre Hugh James, care se ridicase şi el politicos când apăruse ea, iar acum şedea tăcut
— 386 —
la masă. Helen se încruntă nedumerită, dar, spre uşurarea mea, profesorul Sándor îl bătu pe Géza pe umăr şi, împreună, se îndepărtară. Mi s-a părut că descifrez o anume iritare în silueta masivă a ungurului, dar poate că avertismentele lui Helen în privinţa lui îşi făcuseră un efect prea puternic asupra mea. În orice caz, mişcarea ne-a oferit un moment de libertate.
— Hugh are o carte, am şoptit, trădând astfel fără jenă încrederea britanicului.
Helen se uită la mine fără să înţeleagă.
— Hugh?
I-am făcut semn spre el şi atunci îşi dădu seama. Tăcut, Hugh ne privea fix pe amândoi.
— Deci şi ea…? bâigui englezul.
— Nu. Ea mă ajută pe mine. Ţi-o prezint pe domnişoara Rossi, antropolog.
Hugh îi strânse mâna cu un gest călduros, încă nedumerit. Dar profesorul Sándor se întorsese şi ne aştepta, aşa că nu am putut face altceva decât să-l urmăm, rămânând aproape unii de ceilalţi, ca o turmă de oi.
Sala de conferinţe era deja pe jumătate plină, şi m-am aşezat pe rândul din faţă, scoţând notiţele din servietă cu o mână ce izbutea să
nu tremure. Profesorul Sándor şi asistentul său îşi făceau de lucru din nou cu microfonul şi, o clipă, mi-a trecut prin minte că poate publicul nu mă va auzi, aşa că nu aveam de ce să-mi fac griji. Dar defecţiunea fu rapid remediată şi profesorul începu să mă prezinte.
Îmi trecu din nou în revistă extraordinarele realizări, aminti de prestigiul de care se bucura universitatea mea în Statele Unite şi felicită participanţii pentru rara onoare de a mă avea ca oaspete. De această dată, pentru mine probabil, vorbi numai în engleză. Brusc, mi-am dat seama că nu dispuneam de un interpret care să-mi traducă notiţele în germană în vreme ce vorbeam, iar această idee mi-a dat un plus de încredere.
— 387 —
