Helen întoarse prima filă cu un gest delicat. Pe următoarea am văzut o coloană înaltă de text, din care nu am reuşit să descifrez nimic la o simplă privire; pe lângă caracterul nefamiliar al
— 393 —
cuvintelor, literele latine erau ornamentate cu liniuţe, codiţe, căciuliţe şi alte simboluri. Mie unul îmi aducea mai mult a descântec vrăjitoresc decât a limbă romanică.
— Am găsit cartea asta în ultimele zile de cercetări, înainte de a pleca spre Anglia. În biblioteca aceasta nu există totuşi multe materiale despre el. Am găsit câteva documente referitoare la vampiri, fiindcă regele nostru bibliofil, Matei Corvin, era interesat de ei.
— Aşa mi-a spus şi Hugh, am murmurat.
— Poftim?
— Îţi explic mai târziu. Continuă!
— Nu voiam să las nimic necercetat aici, aşa că am citit un volum uriaş de materiale privind istoria Valahiei şi a Transilvaniei, ceea ce mi-a luat câteva luni bune. M-am străduit să citesc toate textele în română. Desigur, multe documente despre Transilvania sunt în limba maghiară, ca urmare a secolelor de dominaţie ungurească, dar există şi unele surse româneşti. Aceasta este o colecţie de texte ale unor cântece populare din Valahia şi Transilvania, publicată de un colecţionar anonim. Unele dintre ele sunt însă mai mult decât simple cântece populare, fiind veritabile poeme epice.
M-am simţit oarecum dezamăgit. Mă aşteptasem la un document istoric rar, la ceva despre Dracula.
— Prietenul nostru e menţionat în vreunul dintre ele?
— Mi-e teamă că nu. Dar unul dintre aceste cântece mi-a rămas în memorie şi mi-a revenit în minte atunci când mi-ai spus ce voia Selim Aksoy să ne arate în arhiva din Istanbul… Ştii, fragmentul acela despre călugării din Carpaţi care vin în Istanbul în căruţe trase de catâri… Îţi aminteşti? Îmi pare rău că nu l-am rugat pe Turgut să
ne scrie traducerea lui în engleză.
Începu să răsfoiască volumul cu mare grijă. Unele texte erau ilustrate în partea superioară a paginii de câte o gravură – în general ornamente cu aspect de broderie populară, dar ici şi colo câte un
— 394 —
copac stilizat, o casă ori un animal. Tiparul era curat şi de calitate, dar volumul în sine avea un aspect primitiv, neprofesionist. Helen urmărea rândurile cu degetul, mişcându-şi buzele uşor în vreme ce citea, apoi clătină din cap.
— Unele sunt atât de triste! Ştii, sufletul românesc nu seamănă cu cel maghiar.
— Cum adică?
— Păi, ungurii au un proverb care spune: «Maghiarul îşi savurează plăcerile cu tristeţe». Şi e adevărat, Ungaria are şi ea cântecele ei triste, iar satele sunt pline de violenţă, alcoolism şi suicid. Dar românii sunt mai trişti, mult mai trişti. Şi cred că aşa suntem din fire, nu ca urmare a greutăţilor vieţii. Helen îşi plecă
fruntea deasupra cărţii, iar genele negre îi umbriră obrajii. Ascultă
aici, spuse ea apoi. Versurile astea sunt tipice pentru astfel de cântece.
Începu să-mi traducă încet, cu pauze, o baladă asemănătoare cu cea pe care o redau aici, deşi aceasta e una diferită, extrasă de mine dintr-un volum din secolul al XIX-lea aflat acum în biblioteca mea personală:
Pruncul ce-i mort acum era odată mândru şi nurliu.
Azi sora-i mezină acelaşi zâmbet poartă în ochiŞi-i zice mamei: «O, măicuţă dragă,
Buna mea surioară spusu-mi-a să nu mă tem,Căci viaţa ce n-o poate ea trăi mie mi-o va dărui,Ca tu fericită din nou să poţi să fii».
Dar măicuţa capul nu-l poate ridica
Şi şade plângându-şi copilul cel mort.
— Doamne, Dumnezeule! am exclamat, scuturându-mi un fior.
Nu e greu de înţeles cum un popor care poate crea astfel de balade crede în vampiri – ba chiar îi şi produce!
— 395 —
— Da, se arătă Helen de acord, în vreme ce continua să răsfoiască
volumul. Stai! Cred că ăsta este.
Şi-mi arătă un poem scurt, cu o ilustraţie deasupra, ce părea să
înfăţişeze clădiri şi animale pe fondul unui crâng des. Am aşteptat nerăbdător câteva minute, în vreme ce Helen citi în tăcere. Într-un târziu, ridică ochii din pagină; privirile îi străluceau cu o expresie luminoasă.
— Ascultă aici.
Redau în continuare exact traducerea ei, pe care am păstrat-o printre hârtiile mele în toţi aceşti douăzeci de ani: Şi purceseră spre porţi, până la marele oraş.
Purceseră spre marele oraş, venind de pe tărâmul morţii.
«Suntem oameni ai Domnului, oameni din Carpaţi.
Suntem călugări şi sfinţi, dar vă aducem ticăloasă veste.
Aducem veste despre năpasta ce se abate asupra marelui oraş.
Slujindu-ne stăpânul, venim şi plângem pentru moartea lui.»
