— «În anul de la facerea lumii 1463, umila slugă a regelui a cules aceste cuvinte din scrieri măreţe, pentru a-i oferi Maiestăţii Sale informaţii despre blestemul vampirului, piară el în iad! Aceste informaţii sunt pentru colecţia Maiestăţii Sale. Fie ca ele să-l ajute în alungarea răului din oraşul nostru şi să ţină năpasta departe de sălaşele noastre.» Şi aşa mai departe. În continuare, autorul – cine o fi fost el – enumeră referinţele pe care le-a găsit în diverse lucrări clasice, printre care şi poveştile despre duhul din amforă. După cum se vede, manuscrisul este datat la un an după prima întemniţare a lui Dracula lângă Buda. Când mi-ai spus despre îngrijorarea sultanului stârnită de aceleaşi motive despre care ai citit în documentele din Istanbul, m-am gândit că Dracula provoca necazuri pretutindeni pe unde apărea. Ambele documente menţionează o «năpastă» şi ambele se referă la prezenţa vampirismului. Mi se par similare, nu-i aşa? De fapt, conexiunea cu năpasta nu e chiar exagerată, dacă stai să te gândeşti; am citit întrun document italian de la British Museum Library că Dracula a
— 410 —
utilizat arme biologice împotriva turcilor. Trebuie să fi fost unul dintre primii europeni care au făcut acest lucru. Îi plăcea să trimită
în tabăra turcă, îmbrăcaţi în veşminte otomane, oameni de-ai săi care contractaseră vreo boală contagioasă.
În lumina sfeşnicului, ochii lui Hugh se îngustaseră, sclipind de o intensă concentrare, şi mi-a trecut prin minte că găsisem în persoana lui un aliat de cea mai mare încredere.
— Tot ce-mi spui e fascinant, dar ce-i cu numele acela, Ivireanu?
— Oh, îmi pare rău, replică el surâzând. Am deviat de la subiect.
Da, l-am văzut în biblioteca de aici. Am dat peste el acum trei sau patru zile, într-un exemplar din secolul al XVII-lea al Noului Testament, tipărit în română. L-am răsfoit deoarece mi s-a părut că
legătura volumului reflectă o neobişnuită influenţă otomană. Pe pagina de titlu, în partea de jos, era scris cuvântul «Ivireanu»; sunt sigur că e acelaşi nume. Atunci nu i-am dat o prea mare importanţă; sincer să fiu, găsesc mereu cuvinte în română din care nu înţeleg nimic, fiindcă nu cunosc limba aproape deloc. Acesta mi-a atras atenţia datorită literelor oarecum elegante, şi am presupus că este un nume de localitate sau aşa ceva.
— Şi asta-i tot?! am exclamat. Nu l-ai mai văzut nicăieri altundeva?
— Mi-e teamă că nu. Dacă o să-l mai găsesc în altă parte, fii sigur că am să-ţi spun.
— Ei, la urma urmei s-ar putea să aibă prea puţin de-a face cu Dracula, am replicat, mai mult pentru a mă linişti pe mine însumi.
Mi-ar fi plăcut să avem mai mult timp pentru a căuta în această
bibliotecă. Din păcate, trebuie să ne înapoiem luni la Istanbul; eu am primit permisiunea de a rămâne aici doar pe durata conferinţei.
Dacă vei găsi ceva interesant…
— Desigur. Eu mai rămân încă şase zile. Dacă găsesc ceva, să-ţi scriu pe adresa universităţii?
Întrebarea lui mi-a dat de gândit; de zile întregi nu mai
— 411 —
zăbovisem cu mintea asupra lucrurilor de acasă, şi cine ştie cât timp va mai trece până ce voi ajunge să-mi verific căsuţa poştală de la universitate.
— Nu, nu, am răspuns în grabă. Cel puţin, nu deocamdată. Dacă
găseşti ceva ce crezi că ne-ar putea fi util, te rog să iei legătura cu profesorul Bora; povesteşte-i ce am discutat amândoi. Dacă voi vorbi eu cu el înainte, îi voi spune că probabil îl vei contacta.
Am scos cartea de vizită a lui Turgut şi i-am scris numărul de telefon.
— Foarte bine, replică el, punând-o în buzunarul hainei. Iată şi cartea mea de vizită. Sper că ne vom mai întâlni. După câteva clipe de tăcere, timp în care privirea lui rătăci printre farfuriile şi ceştile goale de pe masă, adăugă: Uite ce e, dacă tot ce mi-ai spus – şi ce a spus Rossi de fapt – este adevărat şi dacă Dracula sau Vlad Ţepeş
mai… există încă, aş vrea să te ajut să…
— Să-l distrugem? am încheiat eu fraza în locul lui. Am să ţin minte acest lucru.
Deocamdată între noi părea să nu mai fie nimic de spus, deşi speram să mai putem vorbi altă dată. Am luat împreună un taxi până în Pesta, iar Hugh a insistat să mă conducă până la hotel.
Tocmai ne luam la revedere, în hol, când recepţionerul cu care discutasem mai devreme ieşi din dosul biroului şi mă prinse de braţ.
— Herr Paul!
— Ce s-a întâmplat?
Şi eu, şi Hugh ne-am întors imediat spre el. Era un bărbat înalt şi uşor adus de spate, cu un sacou albastru şi o mustaţă ce s-ar fi potrivit perfect pe chipul unui războinic hun. M-a tras aproape de el pentru a-mi vorbi cu vocea scăzută, şi am izbutit să-i fac un semn lui Hugh să mai aştepte puţin. Nu mai era nimeni altcineva în hol şi nu voiam să rămân singur în eventualitatea unei noi crize.
— Herr Paul, ştiu cine a fost astăzi la dumneavoastră în zimmer.
— 412 —
— Poftim? Cine?
— Hmm, hmm…
Funcţionarul începu să-şi dreagă vocea, privind în jur şi pipăindu-şi buzunarul cu un gest sugestiv, pe care eu însă nu-l înţelegeam, aşa că pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva o fi cam idiot.
— Vrea bani, îmi traduse Hugh în şoaptă.
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! am exclamat cu exasperare, dar privirile recepţionerului au rămas la fel de goale până ce am pescuit din buzunar două bancnote ungureşti.
Le-a luat cu un gest furişat şi le-a ascuns în buzunar, dar n-a spus nimic despre ele.
— Herr american, şopti el în cele din urmă. Ştiu că n-a fost doar ein om azi după-amiază. Sunt doi. Unul vine primul, om foarte important. Apoi al doilea. Îl văd când a urcat cu o valiză la o altă
zimmer. Pe urmă îi văd amândoi. Vorbesc. Şi pleacă împreună.
