— Nu-ţi face griji, că nu eşti, pară ea cu un zâmbet sardonic, deşi mi s-a părut că zăresc în ochii ei un licăr de afecţiune. Aşa e mama, uşor de fermecat.
N-a mai adăugat: «Rossi a fermecat-o, deci poţi şi tu», iar eu mi-am zis că e preferabil să nu mai continui.
— I-ai spus, sper, că venim.
M-am întrebat în sinea mea dacă îi va povesti despre atacul bibliotecarului. Eşarfa aceea mică era încă bine înfăşurată la gâtul ei, şi am încercat din răsputeri să n-o fixez cu privirea. Helen mi-a întins gemul şi mi-a răspuns pe un ton potolit:
— I-a trimis mătuşa Éva un mesaj aseară.
Autobuzul, după ce ne-am urcat în el undeva la marginea de nord a oraşului, a străbătut o serie de suburbii, aşa cum spusese Helen: mai întâi câteva cartiere vechi, marcate de distrugerile războiului, şi apoi o serie de construcţii noi, albe şi înalte ca nişte pietre de mormânt pentru uriaşi. Acesta era progresul comunist despre care presa occidentală scria adesea cu ostilitate: îngrămădirea a milioane de oameni din întreaga Europă estică în blocuri înalte şi anoste. Autobuzul opri în dreptul câtorva astfel de complexe de clădiri, şi m-am întrebat la un moment dat cât de
— 419 —
anoste sunt ele în realitate; în jurul fiecăreia se întindea câte o grădiniţă de flori şi legume, printre care zburau fluturii. Pe o bancă
în faţa unui bloc, nu departe de staţia de autobuz, doi bătrâni în cămăşi albe şi haine închise la culoare jucau un joc; din cauza distanţei nu mi-am putut da seama ce era. Câteva femei în bluze cu broderii pitoreşti – haine de duminică, poate? – au urcat în autobuz, una dintre ele ducând în mână un fel de colivie cu o găină vie înăuntru. Şoferul n-a avut nimic de obiectat, şi stăpâna orătaniei se aşeză pe o banchetă în spate şi începu să tricoteze.
Lăsând în urmă suburbiile, autobuzul îşi urmă traseul pe un drum de ţară, printre câmpuri cultivate şi alte drumuri, largi şi prăfuite. Uneori treceam pe lângă o căruţă trasă de un cal mânat de un gospodar cu pălărie neagră de pâslă. Când şi când, depăşeam câte o maşină al cărei loc, în America, ar fi fost la muzeu. Pământul era acoperit de o iarbă proaspătă şi verde, iar sălcii cu frunze gălbui se aplecau deasupra câte unui pârâiaş. Din timp în timp intram în câte un sat; rareori, printre alte turnuri, se zărea şi cupola ca o ceapă
a vreunei biserici ortodoxe. Helen se aplecă spre mine, încercând să
privească şi ea pe geam.
— Dacă am merge mai departe pe drumul acesta, am ajunge la Esztergom, prima capitală a regilor maghiari. Ar merita văzută, dacă am avea timp.
— Data viitoare, am minţit eu. De ce a ales mama ta să locuiască
în zona asta?
— Oh, s-a mutat aici când eram eu la liceu, pentru a fi mai aproape de munţi. Eu n-am vrut să mă duc cu ea, şi am rămas în Budapesta, la Éva. Mamei nu i-a plăcut niciodată oraşul şi obişnuia să spună că munţii Börzsöny, mai spre nord, îi amintesc de Transilvania. Se duce acolo în fiecare duminică, împreună cu membrii unui club de drumeţii, cu excepţia perioadelor în care e multă zăpadă.
Spusele ei adăugau o altă piesă la mozaicul ce contura în mintea
— 420 —
mea portretul mamei.
— Dar de ce nu s-a mutat chiar la munte?
— Fiindcă acolo nu găseşti nimic de lucru, fiind parc naţional. În plus, mătuşa nu i-ar fi dat voie şi, când vrea, poate fi foarte inflexibilă. Şi aşa crede că mama s-a izolat prea mult.
— Şi acum unde lucrează?
Ajunsesem într-o staţie, şi am privit pe geam; singura persoană
care aştepta era o bătrână îmbrăcată toată în negru, cu o basma, neagră şi ea, pe cap şi un buchet de flori roz şi roşii în mână. Nu se urcă în autobuz şi nici nu făcu semn cuiva. Când am plecat, am văzut-o uitându-se în urma noastră.
— Lucrează la centrul cultural din sat; completează nişte hârtii, mai bate câte ceva la maşină şi prepară cafeaua pentru primarii care vin în vizită. I-am spus că e o muncă înjositoare pentru cineva cu inteligenţa ei, dar întotdeauna ridică din umeri şi o face în continuare. Mama şi-a făurit o adevărată profesiune din a rămâne cât mai simplă.
În vocea ei răsuna o notă amară, şi m-am întrebat dacă nu cumva credea că această simplitate dăunase nu doar carierei mamei, ci şi oportunităţilor de care se bucurase ea însăşi. Totuşi, acestea din urmă îi fuseseră asigurate din belşug de mătuşa Éva. Helen avea acum pe buze surâsul ei răsfrânt, care-ţi dădea fiori.
— O să vezi tu însuţi, m-a asigurat.
Satul mamei ei era anunţat de un panou aşezat la marginea drumului, şi peste câteva minute autobuzul a oprit într-o piaţetă
înconjurată de sicomori, cu o biserică în partea laterală. O bătrână, parcă sora geamănă a celei cu buchetul de flori din satul anterior, aştepta singură sub refugiul din staţie. M-am uitat întrebător spre Helen, dar ea a clătinat din cap, şi în clipa următoare femeia s-a apropiat de un soldat care a coborât înaintea noastră şi l-a îmbrăţişat.
Helen părea că nu se miră de faptul că nu ne întâmpinase nimeni
— 421 —
şi porni în pas alert, pe străduţe mărginite de case cu flori la ferestre şi obloane împotriva soarelui strălucitor. Un bătrân care şedea pe o bancă de lemn în faţa unei case moţăi în semn de salut şi îşi duse mâna la pălărie. Aproape de capătul străzii, un cal cenuşiu legat de un stâlp se adăpa dintr-o găleată. Două femei în capoate şi papuci de casă vorbeau în faţa unui birt, care părea închis. De dincolo de câmp răsunară clopotele unei biserici, iar mai aproape, în tei, ciripeau păsări. În aer plutea un vag zumzet somnolent; natura era la doar un pas distanţă – dacă ştiai în ce direcţie să faci pasul.
Strada se înfunda brusc într-un câmp plin de buruieni, şi Helen ciocăni la uşa ultimei case. Era o clădire foarte mică, gălbuie, cu ţigle roşii pe acoperiş şi un aspect îngrijit, de parcă ar fi fost proaspăt zugrăvită pe dinafară. Acoperişul depăşea zidurile, umbrindu-le, iar uşa era din lemn închis la culoare, cu o clanţă mare şi ruginită.
Casa era mai retrasă decât vecinele ei şi nu avea în faţă grădina obişnuită sau vreo alee recent pietruită, aşa cum văzusem la majoritatea celorlalte. Din cauza umbrei aruncate de streaşină, pentru câteva momente n-am putut desluşi figura femeii care ne-a deschis. Apoi am văzut-o clar, îmbrăţişând-o pe Helen şi sărutând-o pe obraz, calm şi aproape cu formalism, după care s-a întors şi mi-a strâns mie mâna.
Nu ştiu la ce mă aşteptasem; poate că povestea cu Rossi şi apoi cu naşterea lui Helen îmi crease în minte imaginea unei frumuseţi mature, cu priviri triste, pline de regret, ori poate chiar neajutorate.
Femeia din faţa mea avea silueta dreaptă a fiicei sale, deşi era mai scundă şi mai solidă decât ea, figura senină, cu obraji rotunzi şi ochi întunecaţi. Părul negru îi era strâns într-un coc la spate. Purta o rochie de bumbac în dungi şi un şorţ înflorat. Spre deosebire de Éva, nu era machiată, nu avea bijuterii, iar hainele îi erau asemănătoare cu cele ale gospodinelor pe care le văzusem în drum.
Probabil că făcea chiar ceva treabă prin casă, fiindcă avea mânecile suflecate până la coate. Mi-a strâns mâna cu o fermitate amicală,
— 422 —
fără a spune nimic, dar privindu-mă în ochi. Apoi, pentru o fracţiune de secundă, am văzut în ea fetişcana sfioasă din urmă cu douăzeci de ani, ascunsă în adâncimile ochilor ei întunecaţi, înconjuraţi de riduri.
Ne-a poftit înăuntru şi ne-a făcut semn să ne aşezăm la masă, unde pregătise deja trei ceşti ciobite şi o farfurie cu pateuri. În aer se simţea aroma de cafea. Tăiase de curând nişte legume, căci în cameră stăruia mirosul de ceapă crudă şi de cartofi.
