Helen îi repetă cuvintele mele mamei, care îmi strânse dintr-odată degetele ca într-o menghină; mai târziu mi-am dat seama că
avea forţa pe care i-o dă omului munca fizică. Îi simţeam asprimea degetelor, bătăturile din palme şi încheieturile umflate. Privind în jos, la mâna aceea mică şi puternică, am văzut că era mult mai bătrână decât femeia căreia îi aparţinea.
După o clipă, îmi dădu drumul şi se duse la cufărul de lemn de lângă pat, îl deschise, scormoni prin ce era înăuntru şi scoase un pachet de scrisori. Ochii lui Helen se măriră, fulgerând o întrebare nerostită; mama ei nu spuse nimic, ci se întoarse la masă în tăcere şi puse hârtiile în mâinile mele.
— 426 —
Scrisorile erau închise în plicuri fără timbre, îngălbenite de vreme şi legate cu o aţă roşie. Când mi le dădu, mama lui Helen îmi apăsă
degetele pe ele cu ambele mâini, ca şi cum m-ar fi îndemnat să le preţuiesc cum se cuvine. N-am avut nevoie decât de o scurtă privire pentru a recunoaşte pe primul plic scrisul lui Rossi şi pentru a citi numele destinatarului. Numele îmi suna cunoscut undeva, în străfundurile memoriei, iar adresa era Colegiul Trinity, Oxford, Anglia.”
— 427 —
Capitolul 44
„M-am simţit profund mişcat ţinând în mână scrisorile lui Rossi, dar, înainte de a mă putea concentra asupra lor, aveam o obligaţie de îndeplinit.
— Helen, am spus întorcându-mă spre ea, ştiu că uneori ai avut impresia că nu cred povestea naşterii tale. Au fost momente în care m-am îndoit de ea, într-adevăr. Te rog să mă ierţi.
— Sunt la fel de surprinsă ca tine, îmi răspunse ea încet. Mama nu mi-a spus niciodată că are scrisori de la Rossi. Dar nu ei i-au fost adresate, nu-i aşa? Cel puţin, nu prima.
— Nu. Dar recunosc numele. Aparţine unui istoric literar de seamă din Anglia, care a scris despre secolul al XVIII-lea. În timpul colegiului am citit unele dintre cărţile lui, iar în scrisorile pe care mi le-a dat, Rossi aminteşte de el.
— Şi ce are asta de-a face cu mama mea şi cu Rossi?
— Probabil că are. Nu înţelegi? El trebuie să fi fost Hedges, prietenul lui; acesta era numele cu care i se adresa el, îţi aminteşti?
Probabil că Rossi i-a scris din România, deşi asta nu explică de ce se află scrisorile în posesia mamei tale.
Femeia şedea cu mâinile încrucişate, privind când la unul, când la celălalt cu o expresie răbdătoare, deşi mi s-a părut că sesizez pe chipul ei un fior de emoţie. Apoi spuse ceva, iar Helen îmi traduse, cu vocea sugrumată:
— Zice că-ţi va povesti totul.
Relatarea decurse greu, cu hopuri, mama vorbind lent, iar Helen traducând şi oprindu-se când şi când pentru a-şi exprima ea însăşi uimirea. Probabil că ştiuse doar liniile generale ale istoriei, iar acum cele aflate constituiau un veritabil şoc. În acea seară, când m-am întors la hotel, am scris totul din memorie, cât de fidel am putut; îmi amintesc că a durat aproape toată noaptea. Până seara, multe lucruri stranii s-au întâmplat şi trebuie să fi fost obosit, dar îmi
— 428 —
amintesc şi azi că am notat totul cu o meticulozitate entuziastă.
«Când eram copil, locuiam în micul sat P… din Transilvania, în apropiere de râul Argeş. Aveam numeroşi fraţi şi surori, mulţi dintre ei trăind încă şi azi în acea regiune. Tata spunea mereu că ne tragem dintr-o veche şi nobilă familie, dar strămoşii mei trecuseră
prin vremuri grele, astfel că noi am crescut fără pantofi şi pleduri călduroase. Era o zonă săracă, şi puţinii care o duceau bine acolo erau membrii unor familii maghiare, care locuiau în casele încăpătoare din vale. Tata era un om foarte strict, şi tuturor ne era teamă de biciul lui. Mama se îmbolnăvea adesea. Eu lucram pe câmpul de la marginea satului încă de la o vârstă foarte fragedă.
Uneori preotul ne mai aducea ceva de mâncare, dar în general trebuia să ne descurcăm cu ce aveam.
Când am ajuns în jurul vârstei de optsprezece ani, în sat a venit o bătrână, dintr-un sat de sus, din munte; era o vrăciţă şi avea puterea de a vedea în viitor. Femeia i-a spus tatălui meu că adusese un dar pentru el şi copiii lui, că auzise despre familia noastră şi voia să-i dea ceva magic, ceva ce-i aparţinea de drept. Tata era un om repezit, care n-avea timp de bătrâne superstiţioase, deşi totdeauna ungea, cu mâna lui, toate deschiderile casei cu usturoi – coşul şi cadrul uşii, gaura cheii şi ferestrele – pentru a ţine la distanţă vampirii. Aşa că o izgoni aspru pe bătrână, zicând că nu are bani de dat pe ce-i oferea ea. Mai târziu, când m-am dus la fântâna din sat după apă, am văzut-o stând acolo, şi i-am dat puţină apă şi o bucată de pâine. M-a binecuvântat şi mi-a spus că sunt mai blândă decât tata şi că vrea să-mi răsplătească generozitatea. A scos din sacul pe care-l purta la brâu o monedă, pe care mi-a pus-o în palmă spunându-mi s-o ascund şi să am grijă de ea, fiindcă aparţinea familiei noastre. Mi-a mai zis că provenea de la un castel din susul Argeşului.
Ştiam că ar trebui să-i arăt tatei moneda, însă n-am făcut-o, fiindcă mi-am închipuit că se va mânia că am vorbit cu vrăjitoarea
— 429 —
bătrână. Aşa că am ascuns-o sub un colţ al patului pe care-l împărţeam cu surorile mele şi n-am spus nimănui despre ea. Din când în când o luam de acolo şi o priveam, când credeam că nimeni nu mă vede, întrebându-mă de ce mi-o fi dat-o femeia aceea. Pe o parte a monedei era o creatură ciudată, cu coada îmbârligată, iar pe cealaltă – o pasăre cu o cruce mică.
Doi ani au trecut de atunci, timp în care am continuat să lucrez pământul şi să-mi ajut mama la treburile casei. Tata era disperat fiindcă avea multe fete; zicea că nu ne vom mărita niciodată, deoarece era prea sărac pentru a ne putea da o zestre, şi că nu vom fi niciodată altceva decât o povară pentru el. Dar mama ne spunea că toată lumea din sat vorbeşte despre cât de frumoase suntem şi că, de aceea, cineva ne va lua şi pe noi în căsătorie. Eu încercam să-mi păstrez hainele curate şi părul pieptănat cu grijă, ca să fiu aleasă
într-o zi. Nu-mi plăcea niciunul dintre tinerii care mă invitau duminica la horă, dar ştiam că în curând va trebui să mă mărit cu unul dintre ei, pentru a nu mai fi o povară pentru părinţi. Sora mea, Éva, plecase de mult la Budapesta împreună cu familia maghiară
pentru care lucra şi uneori ne trimitea ceva bani. Odată chiar mi-a trimis o pereche de pantofi de la oraş, din piele, de care eram foarte mândră.
Asta îmi era viaţa atunci când l-am cunoscut pe profesorul Rossi.
Era neobişnuit ca în satul nostru să apară străini, mai cu seamă
cineva venit de atât de departe, dar într-o zi toată lumea a început să vorbească despre sosirea unui bărbat de la Bucureşti, împreună
cu un altul, dintr-o altă ţară. Cei doi puneau întrebări despre satele aşezate de-a lungul râului şi despre castelul în ruine din munţi, aflat la o zi de mers de satul nostru. Vecinul care trecuse pe la noi pentru a ne da vestea i-a mai şoptit ceva tatei, în vreme ce şedeau amândoi pe banca din faţa casei. La spusele lui, tata şi-a făcut semnul crucii şi a scuipat în ţărână.
— Prostii şi aiureli! a exclamat el. Nimeni n-ar trebui să pună
— 430 —
asemenea întrebări; e o invitaţie adresată diavolului.
Dar eu eram curioasă. M-am dus să iau apă, ca să pot auzi mai multe, şi, când am intrat în piaţa satului, i-am văzut pe străini şezând la una din cele două mese din faţa cârciumei, vorbind cu un bătrân care îşi făcea veacul pe acolo. Unul dintre bărbaţii necunoscuţi era solid, cu pielea întunecată, ca un ţigan în haine de oraş. Celălalt era îmbrăcat cu o haină maronie croită aşa cum nu mai văzusem niciodată înainte şi pantaloni largi, îndesaţi în ghete, iar pe cap avea o pălărie cu boruri late. Am rămas de cealaltă parte a pieţei, lângă fântână, iar de acolo nu puteam zări faţa străinului.
Două dintre prietenele mele au vrut să-l vadă mai de aproape şi mi-au şoptit să vin cu ele. M-am dus temătoare, ştiind că tata s-ar supăra.
Când am trecut pe lângă cârciumă, străinul şi-a ridicat faţa şi, spre surprinderea mea, am văzut că era tânăr şi arătos, cu o barbă
