Ce se întâmplase? Am dat din cap. Se ridică încet şi îmi întinse mâna pentru a mă ajuta, aşa cum făcuse cu o seară înainte. În vreme ce mă ridicam la rândul meu, m-am împiedicat şi am venit peste el, din greşeală, iar când m-a prins, ne-am sărutat. Apoi m-am răsucit şi am luat-o la fugă printre copaci. Când am ajuns în potecă, am întors capul şi am privit înapoi. Şedea acolo unde-l lăsasem, neclintit, uitându-se în urma mea. Am alergat tot drumul până în sat, iar noaptea am stat cu ochii în tavan şi cu batista lui în mână.
— 438 —
În seara următoare l-am găsit în acelaşi loc, de parcă nu s-ar fi mişcat de acolo. M-am repezit spre el şi şi-a deschis braţele, primindu-mă. Când nu ne-am mai putut săruta, şi-a aşternut haina pe pământ şi ne-am întins unul lângă celălalt. În ora aceea am învăţat ce e dragostea, puţin câte puţin. Aproape de ai mei, ochii lui erau albaştri precum cerul. Mi-a prins flori în păr şi mi-a sărutat degetele. Am fost surprinsă de multe alte lucruri pe care le-a făcut –
şi de cele pe care le-am făcut eu; ştiam că e rău, că e un păcat, dar am simţit că porţile raiului se deschid în jurul nostru.
Mai erau doar trei seri până ce pleca şi ne-am întâlnit în fiecare dintre ele. Le-am îndrugat părinţilor ce scuze mi-au trecut prin minte şi în fiecare zi am venit acasă cu ierburi din pădure, ca şi cum m-aş fi dus acolo pentru a le culege. În fiece seară Bartolomeo îmi spunea cât de mult mă iubeşte şi mă implora să vin cu el când va pleca din sat. Voiam să mă duc, dar mi-era teamă de lumea largă
din care venea el şi nu-mi puteam închipui cum aş reuşi să fug de tata. În fiecare seară îl întrebam de ce nu poate rămâne cu mine în sat, iar el clătina din cap şi spunea că trebuie să se întoarcă la casa şi la munca lui.
În ultima seară înainte de a pleca, am început să plâng încă din clipa în care ne-am atins, iar el m-a luat în braţe şi mi-a sărutat părul. Nu mai întâlnisem niciodată un om atât de bun şi de blând.
Când lacrimile mi s-au oprit, şi-a scos de pe deget un inel din argint, cu o pecete. Nu ştiu sigur, dar acum cred că era, poate, pecetea universităţii sale. Îl purta pe degetul mic de la mâna stângă, dar l-a scos şi l-a pus pe inelarul meu. Apoi mi-a cerut să mă mărit cu el.
Probabil că cercetase bine în dicţionar, fiindcă l-am înţeles imediat.
La început ideea mi s-a părut de-a dreptul imposibilă şi am început din nou să plâng – eram foarte tânără –, dar apoi am acceptat. Mi-a spus că se va întoarce peste patru săptămâni să mă ia.
Pleca în Grecia pentru a face acolo ceva, n-am înţeles ce, după care va reveni şi-i va da tatei nişte bani, pentru a-l linişti. Am încercat să-
— 439 —
i spun că nu aveam zestre, dar nu m-a ascultat. Surâzând, mi-a arătat pumnalul şi moneda pe care i le dădusem, apoi mi-a cuprins faţa în palme şi m-a sărutat.
Ar fi trebuit să fiu foarte fericită, dar aveam impresia că în jurul nostru se aflau duhuri rele şi mi-era teamă că se va întâmpla ceva care-l va împiedica să se întoarcă. Fiece clipă pe care am petrecut-o împreună în seara aceea a fost foarte dulce, fiindcă credeam că va fi ultima. Nu ne-am putut lua rămas-bun decât când aproape că se întunecase, dar, temându-mă de furia tatei, l-am sărutat pe Bartolomeo încă o dată, am verificat să aibă în buzunar florile de usturoi şi am plecat. În drum am întors capul iar şi iar. De fiecare dată îl vedeam stând între copaci, cu pălăria în mână. Părea foarte, foarte singur.
Am plâns până ce am ajuns acasă şi am scos inelul de pe deget, l-am sărutat şi l-am înnodat în basma. Când am intrat pe uşă, tata era furios şi a vrut să ştie unde am fost după lăsarea serii, fără voia lui.
I-am spus că prietena mea, Maria, pierduse o capră şi am ajutat-o s-o caute. M-am dus la culcare cu inima grea, simţindu-mă ba plină
de speranţă, ba mâhnită din nou.
A doua zi dimineaţă am auzit că Bartolomeo plecase spre Târgovişte, în căruţa unui ţăran. Ziua aceea a fost foarte lungă şi tristă pentru mine, iar seara m-am dus la locul nostru din pădure, stând acolo singură. Vederea lui mi-a adus din nou lacrimi în ochi.
M-am aşezat pe pietrele noastre şi apoi m-am întins pe pământ, aşa cum făcusem în fiecare seară, şi am plâns în hohote. La un moment dat am dat cu mâna peste ceva între ferigi şi, spre uimirea mea, am văzut că e un pachet de scrisori. Nu puteam citi scrisul de pe plicuri şi nici adresa celui căruia îi erau adresate, dar pe cealaltă parte a fiecăruia era tipărit numele lui, ca într-o carte. Am deschis câteva scrisori şi le-am sărutat scrisul, deşi vedeam clar că nu mie îmi erau adresate. M-am întrebat pentru o clipă dacă destinatarul era o femeie, dar mi-am alungat gândul din minte imediat. Mi-am dat
— 440 —
seama că plicurile trebuie să-i fi căzut din rucsac când îl deschisese pentru a-mi arăta că poartă la el pumnalul şi moneda de la mine.
Mi-am zis că ar trebui să încerc să le trimit la Oxford, în insula Anglia, dar nu vedeam cum aş putea face acest lucru fără să afle altcineva. Şi nu ştiam nici cum aş putea plăti; probabil că ar costa mult să trimit nişte scrisori în insula lui de departe, şi nu avusesem niciodată vreun ban, cu excepţia monedei pe care i-o dăruisem. De aceea, am hotărât să păstrez scrisorile pentru când se va întoarce.
Cele patru săptămâni au trecut foarte, foarte încet. Făceam semne pe un copac lângă locul nostru secret, ca să ţin socoteala zilelor.
Munceam la câmp, o ajutam pe mama, torceam şi ţeseam pânza pentru iarna următoare, mergeam la biserică şi eram atentă la orice veşti despre Bartolomeo. La început bătrânii din sat au mai vorbit puţin despre el, clătinând din cap când îşi aminteau de interesul lui pentru vampiri. ’Nimic bun nu poate ieşi din asta’, spunea unul dintre ei, iar ceilalţi îi dădeau dreptate. Auzindu-i, resimţeam un amestec teribil de fericire şi durere. Eram bucuroasă să ascult cum cineva vorbea despre el, fiindcă eu nu-i puteam rosti numele de faţă
cu nimeni, dar îmi era şi groază gândindu-mă că risca să atragă
atenţia moroilor.
Mă întrebam fără încetare ce se va întâmpla când se va întoarce.
Va bate la uşa tatălui meu şi mă va cere în căsătorie? Îmi închipuiam cât de surprinşi vor fi toţi cei din familia mea. Se vor aduna cu toţii la uşă şi se vor uita cu ochii mari, în vreme ce Bartolomeo le va face daruri, iar eu îi voi săruta de rămas-bun. Apoi mă va conduce la o trăsură, sau poate chiar la un automobil. Vom ieşi din sat şi vom străbate pământuri pe care nici nu mi le puteam imagina, dincolo de munţi şi dincolo de oraşul cel mare în care locuia sora mea, Éva.
Speram că ne vom opri pe la ea, s-o vedem, fiindcă întotdeauna o iubisem cel mai mult. Şi Bartolomeo avea s-o iubească, fiindcă era puternică şi curajoasă şi îi plăcea, ca şi lui, să călătorească.
Astfel a trecut o lună, şi la sfârşitul celei de-a patra săptămâni
— 441 —
eram foarte obosită şi abia dacă mai puteam dormi sau mânca.
Când am crestat în trunchiul copacului semnul cu numărul douăzeci şi opt, am început să aştept şi să urmăresc semnele întoarcerii sale. Ori de câte ori sosea în sat o trăsură, sunetul roţilor mă făcea să tresar. Mă duceam după apă de trei ori pe zi, privind în jur şi încercând să aud ceva veşti. Mi-am spus că, probabil, nu va veni după exact patru săptămâni şi că ar trebui să mai aştept una.
După cea de-a cincea săptămână, mă simţeam deja rău şi eram sigură că domnul moroilor îl ucisese. O dată chiar mi-a trecut prin minte că iubitul meu s-ar putea întoarce la mine în chip de vampir el însuşi. Am dat fuga la biserică în miezul zilei şi m-am rugat în faţa icoanei Sfintei Fecioare să-mi alunge din cap acest gând oribil.
În săptămânile şase şi şapte, speranţa a început să-mi piară. În cea de-a opta, mi-am dat seama brusc, după multe semne despre care auzisem de la femeile măritate, că voi avea un copil. În noaptea aceea am plâns neauzit în patul surorilor mele, simţind că lumea întreagă, inclusiv Dumnezeu şi Maica Domnului, uitaseră de mine.
Nu ştiam ce s-a întâmplat cu Bartolomeo, dar credeam că trebuie să
fi fost ceva teribil, fiindcă eram sigură că mă iubea cu adevărat. În secret, am adunat ierburi şi rădăcini despre care se zicea că
împiedică venirea pe lume a unui copil, dar fără folos. Copilul creştea puternic în mine, mai puternic decât mama lui, şi am început să-i iubesc această forţă. Când puneam mâna pe pântecul meu, simţeam dragostea lui Bartolomeo şi nu credeam că m-a putut uita.
Ştiam că trebuie să plec din sat înainte să atrag mânia tatei asupra mea şi ruşinea asupra întregii mele familii. M-am gândit s-o găsesc pe bătrâna care îmi dăduse moneda; poate mă va primi şi mă va lăsa să-i îngrijesc casa şi să-i fac de mâncare. Venise dintr-un sat din sus de Argeş, din apropiere de castelul moroilor, dar nu ştiam din care anume sau dacă mai trăia încă. În pădure erau lupi, şi urşi, şi duhuri rele, iar eu nu aveam curaj să mă aventurez printre ele
— 442 —
