Pe faţă păru să i se aştearnă uimirea. Arătă în direcţia râului şi din nou spre mine, după care spuse ceva iar şi iar, urmat de cuvântul ’Drakulya’, care mi s-a părut că ar însemna ’despre dragon’. N-am priceput ce vrea să zică. În cele din urmă, clătinând din cap şi oftând, adăugă:
— Mâine.
Arătă spre el, spre mine şi spre locul în care ne aflam şi la soarele de pe cer. Am înţeles că voia să ne întâlnim din nou acolo, la aceeaşi oră, mâine-seară. Ştiam că tata se va mânia foarte tare dacă va afla.
Am făcut semn spre pământul de sub picioarele noastre şi apoi mi-am dus degetul la buze. Nu ştiam cum altfel să-l fac să înţeleagă că
nu trebuie să vorbească despre asta cu nimeni din sat. Păru uimit, dar apoi duse şi el un deget la buze, surâzând. Până în acea clipă tot mai resimţisem o anume teamă de el, dar zâmbetul lui era blând, iar
— 434 —
ochii îi străluceau. Încercă încă o dată să-mi înapoieze moneda şi, când am refuzat din nou să-o iau, se înclină, îşi puse pălăria şi plecă
în direcţia din care venise. Am înţeles că mă lăsa să mă întorc în sat singură, şi am luat-o repede la picior, fără să întorc capul pentru a-l privi.
În seara aceea, tot timpul la masă şi apoi, spălând vasele, m-am gândit la el – la hainele lui străine, la plecăciunea politicoasă, la expresia aceea visătoare şi atentă totodată, la ochii lui minunat de albaştri. Gândul mi-a rămas la el toată ziua următoare în vreme ce torceam lâna alături de surorile mele, în timp ce pregăteam masa, scoteam apă din fântână sau munceam la câmp. De câteva ori m-a certat mama fiindcă nu eram atentă la ceea ce făceam. Seara am rămas în urmă pentru a termina de plivit singură şi m-am simţit uşurată când tata şi fraţii mei au plecat spre sat.
Imediat ce au dispărut din vedere, m-am grăbit spre marginea pădurii. Străinul stătea rezemat de un copac, iar când m-a văzut, a sărit şi mi-a făcut semn să mă aşez pe un buştean de lângă potecă.
Dar mi-era teamă că ar putea trece cineva din sat, şi l-am condus printre copaci, cu inima bătându-mi repede. Acolo ne-am aşezat pe două pietre. Pădurea răsuna de cântecele păsărilor – era început de vară, o zi caldă şi senină.
Străinul scoase din buzunar moneda pe care i-o dădusem şi o aşeză cu grijă pe jos, apoi luă din rucsac două cărţi, pe care începu să le răsfoiască. Am înţeles mai târziu că erau dicţionare de română
şi o altă limbă pe care el o cunoştea. Foarte încet, uitându-se tot timpul în cărţi, m-a întrebat dacă mai văzusem şi alte monede ca aceea pe care i-o dădusem. I-am spus că nu. Mi-a explicat că
animalul de pe bănuţ era un dragon, un balaur, şi a vrut să ştie dacă
îl mai văzusem şi în altă parte, pe vreo clădire sau într-o carte. I-am răspuns că aveam unul pe umăr.
La început n-a înţeles deloc ce voiam să zic. Eram mândră de faptul că ştiam literele şi puteam citi puţin; era o şcoală în sat şi,
— 435 —
când eram mică, venea adesea un preot să ne înveţe. Dicţionarul lui mi se părea tare încurcat, dar împreună am găsit cuvântul ’umăr’.
Mă privi nedumerit şi întrebă din nou ’Drakul?’, ridicând moneda în aer. Am dus mâna la umăr şi am încuviinţat. Străinul privi în pământ, roşind, astfel că dintr-odată m-am simţit eu cea curajoasă.
Mi-am deschis ilicul de lână, l-am dat jos şi mi-am desfăcut bluza la gât. Inima îmi bătea tare, dar ceva se întâmplase cu mine şi nu mă
mai puteam stăpâni. El întoarse capul, dar mi-am tras bluza de pe un umăr şi i-am arătat.
De când mă ştiu am pe piele dragonul acela mic, de un verde-întunecat. Mama zicea că, în familia tatei, un copil din fiecare generaţie trebuie să-l poarte, iar el mă alesese pe mine, crezând că
eu voi fi cea mai urâtă. Zicea că bunicul îi spusese că astfel spiritele rele erau ţinute departe de familia noastră. Auzisem despre el o dată sau de două ori, fiindcă în general tatei nu-i plăcea să
vorbească despre acest lucru, iar eu nu ştiam nici măcar cine din generaţia lui purta semnul – dacă era undeva pe trupul lui sau pe corpul unuia dintre fraţii ori surorile lui. Balaurul de pe umărul meu nu semăna bine cu dragonul de pe monedă, astfel că nu făcusem legătura între ei până ce străinul nu mă întrebase dacă îl mai văzusem undeva.
Acum el privi cu atenţie desenul de pe umărul meu, ţinând moneda ridicată, pentru comparaţie, dar fără a mă atinge sau a se apropia de mine. Roşeaţa îi persista în obraz, şi a părut uşurat când mi-am încheiat din nou bluza şi mi-am pus la loc ilicul. După ce căută în dicţionare, mă întrebă cine desenase dragonul acolo, iar când i-am spus că tata, cu ajutorul unei bătrâne din sat, a vrut să ştie dacă ar putea vorbi cu tata despre asta. Am clătinat din cap atât de tare, încât roşi din nou. Apoi, cu mare greutate, îmi spuse că familia mea era urmaşa unui voievod rău, care construise castelul de deasupra râului. Acestui voievod, care ucisese mulţi oameni, i se spusese ’fiul dragonului’. A mai adăugat că voievodul devenise un
— 436 —
moroi, un vampir. Mi-am făcut repede cruce şi m-am rugat Sfintei Maria să mă apere. Apoi m-a întrebat dacă îi cunoşteam povestea şi i-am zis că nu. Mi-a mai cerut să-i spun câţi ani am, dacă mai am fraţi sau surori şi dacă în sat mai erau şi alţii cu numele nostru.
Într-un târziu am făcut semn spre soare, care era aproape de asfinţit, pentru a-i arăta că trebuie să plec acasă, şi se ridică imediat, cu o figură serioasă. Îmi întinse mâna şi mă ajută să mă ridic. Când i-am atins palma, am simţit cum inima îmi coboară în degete.
Tulburată, m-am întors repede; dintr-odată mi-am spus că era prea interesat de duhurile rele şi că probabil îl păştea un pericol. Poate că
trebuia să-i dau ceva să îl apere. Am arătat spre soare şi spre pământ.
— Vino mâine, i-am spus.
Ezită un moment, apoi surâse. Îşi puse pălăria şi îi atinse borul cu degetele, apoi dispăru printre copaci.
A doua zi dimineaţă, când m-am dus la fântână, l-am văzut la cârciumă împreună cu bătrânii, scriind iar ceva. Mi s-a părut că-i văd privirea îndreptată spre mine, dar nu dădu nici nu semn că m-ar cunoaşte. Eram foarte fericită, fiindcă am înţeles că păstra astfel secretul nostru. După-amiază, când am rămas singură în casă, am făcut un lucru tare rău. Am deschis cufărul părinţilor şi am luat din el micul pumnal de argint pe care îl văzusem acolo înainte. Mama spusese odată că menirea lui e de a ucide vampirii, dacă aceştia se apropiau de oameni sau de animalele lor. Am mai luat şi o mână de flori de usturoi din grădină şi am ascuns totul în basma când am plecat la câmp.
De data asta, fraţii mei au lucrat până târziu, dar în cele din urmă
au spus că se întorc în sat şi m-au chemat să vin cu ei. Le-am răspuns că vreau să culeg nişte ierburi din pădure şi vin în câteva minute.
Eram foarte emoţionată când am ajuns acolo unde mă aştepta străinul, adânc ascuns printre copaci, lângă pietrele noastre. Trăgea
— 437 —
din pipă, dar, când m-am apropiat, a lăsat-o la o parte şi a sărit în picioare. M-am aşezat alături de el şi i-am arătat ce am adus. A părut uimit văzând cuţitul şi s-a arătat foarte interesat când i-am explicat că putea ucide moroi cu el. N-a vrut să-l primească, dar l-am implorat atât de fierbinte să-l ia, încât a devenit serios şi l-a pus în rucsac, învelit în basmaua mea. După aceea i-am dat florile de usturoi şi i-am arătat să păstreze câteva în buzunarul hainei.
L-am întrebat cât va mai rămâne în satul nostru, şi a ridicat cinci degete: încă cinci zile. Mi-a explicat că va călători şi în câteva sate din apropiere, pentru a vorbi cu localnicii despre castel. L-am rugat să-mi spună unde se va duce după ce vor trece cele cinci zile şi mi-a răspuns că pleacă într-o ţară numită Grecia, de care auzisem şi eu, după care se va întoarce în satul lui, acasă. Desenând pe pământ, mi-a arătat că ţara lui, numită Anglia, era o insulă aflată foarte departe de satul nostru. Mi-a arătat şi unde e universitatea lui – nu ştiam ce e asta – şi a scris numele ei în ţărână. Îmi amintesc şi azi literele acelea: OXFORD. Peste ani obişnuiam să le scriu şi eu din când în când, pentru a le privi din nou. Era cel mai ciudat cuvânt pe care îl văzusem vreodată.
Brusc, mi-am dat seama că avea să plece în curând şi că nu-l voi mai vedea, nici pe el, nici pe altcineva asemenea lui, şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu voiam să plâng – niciodată nu plânsesem din cauza băieţilor din sat –, dar nu m-am putut stăpâni. El păru tulburat şi scoase din buzunar o batistă albă, pe care mi-o întinse.
