Mi-am dat seama, încercând să nu privesc prea evident în jurul meu, că era singura cameră a casei, care servea deopotrivă drept bucătărie, dormitor şi cameră de zi. Era însă imaculată, cu patul din colţ acoperit cu o cuvertură albă şi câteva perne cu broderii viu colorate. Alături de pat, pe o măsuţă, se aflau o carte, o lampă cu ulei şi o pereche de ochelari, iar lângă ea era un scaun mic. În partea destinată bucătăriei, unde ne aşezaserăm noi, erau o masă cu scaune şi o plită. Casa nu avea curent electric şi nici cameră de baie (abia mai târziu am aflat despre closetul din curte). Pe un perete spânzura un calendar cu fotografii ale muncitorilor dintr-o uzină, iar altul era decorat cu o broderie în alb şi roşu. Ferestrele aveau perdele, iar într-o glastră erau câteva flori tăiate. Lângă masă se afla o mică sobă
în faţa căreia erau stivuite câteva lemne.
Mama lui Helen îmi surâse, încă puţin timidă, şi atunci am văzut pentru prima dată asemănarea cu mătuşa Éva şi poate ceva din ceea ce-l atrăsese pe Rossi la ea. Avea un surâs de o căldură excepţională, care se ivea lent şi apoi se deschidea complet, aproape radios. Se stinse apoi treptat, când femeia se aşeză la masă pentru a tăia alte legume. Privi din nou spre mine şi-i spuse lui Helen ceva în maghiară.
— Vrea să-ţi pun cafea, îmi explică ea, ducându-se la plită şi umplând o ceaşcă în care amestecă apoi puţin zahăr dintr-o cutie.
Mama ei lăsă cuţitul şi împinse spre mine farfuria cu pateuri. Am luat unul, politicos, şi i-am mulţumit în cele două cuvinte pe care le
— 423 —
cunoşteam şi eu în maghiară. Surâsul acela radios se ivi din nou, iar ea privi din nou spre Helen, spunându-i ceva ce n-am înţeles. Helen se făcu roşie la faţă şi se întoarse iar la cafea.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Mama şi ideile ei ţărăneşti, atâta tot, replică ea şi se aşeză alături de noi la masă, cu o ceaşcă pentru mama ei şi alta pentru ea. Şi acum, Paul, dacă ne scuzi, am s-o întreb ce mai face ea şi care mai sunt noutăţile în sat.
În vreme ce ele vorbiră, Helen în stilul ei repezit şi mama răspunzându-i murmurat, mi-am lăsat din nou privirile să
rătăcească prin încăpere. Femeia asta trăia nu doar într-o simplitate remarcabilă – ca şi vecinii ei, poate –, dar şi în cea mai deplină
singurătate. În afara celor două sau trei cărţi, nu se mai vedea nimic în jur, niciun animal şi nici măcar o plantă în ghiveci; parcă era chilia unei călugăriţe.
Întorcându-mi ochii spre ea, mi-am dat seama cât era de tânără –
mult mai tânără decât mama, de exemplu. În părul ei se zăreau câteva fire albe, în cărarea din creştet, iar figura îi era brăzdată de riduri, dar înfăţişarea ei radia sănătate şi forţă, o atractivitate ce nu ţinea câtuşi de puţin de vârstă sau de moda zilei. S-ar fi putut căsători de mai multe ori, şi totuşi a preferat această izolare mănăstirească. Îmi surâse din nou, şi i-am zâmbit la rândul meu; chipul ei era atât de cald, încât a trebuit să-mi înfrânez impulsul de a întinde mâna şi a i-o cuprinde pe a ei, care curăţa cu gesturi moi un cartof.
— Mama ar vrea să ştie totul despre tine, îmi spuse Helen şi, cu ajutorul ei, am răspuns cât de bine am putut la fiecare întrebare, fiecare fiindu-mi adresată într-o maghiară potolită, însoţită de o privire cercetătoare, ca şi când femeia ar fi sperat să se facă înţeleasă
prin simpla forţă a ochilor ei.
De unde anume eram din America? De ce venisem aici? Cine erau părinţii mei? Nu îi deranja călătoria mea la o depărtare atât de
— 424 —
mare? Cum o întâlnisem pe Helen? După această întrebare mai urmară altele, pe care Helen evită să le traducă, una dintre ele însoţită de un gest mângâietor al mamei pe obrazul ei. Helen părea indignată, şi n-am insistat să-mi explice. Au urmat relatări despre studiile mele, despre planurile de viitor şi despre ceea ce-mi plăcea să mănânc.
Când se declară satisfăcută de răspunsurile mele, mama se ridică
şi răsturnă legumele tăiate, împreună cu bucăţele de carne, într-o oală, la care adăugă ceva dintr-un borcan roşu, apoi puse vasul în cuptor. Ştergându-şi mâinile pe şorţ, se aşeză din nou şi ne privi pe rând fără un cuvânt, de parcă am fi avut la dispoziţie tot timpul din lume. Într-un târziu, Helen schiţă o mişcare şi, din felul în care îşi drese glasul, mi-am dat seama că se pregătea să aducă în discuţie subiectul pentru care venisem aici. Mama o privi tăcută, fără nicio schimbare vizibilă pe chipul ei, până ce, la cuvântul «Rossi», Helen arătă spre mine. Am avut nevoie de întreaga mea stăpânire de sine, şezând acolo la masa din satul acela, departe de tot ce-mi era familiar, pentru a nu tresări vizibil. Mama lui Helen clipi o singură
dată, de parcă s-ar fi repezit cineva la ea, şi apoi ochii îi zburară
pentru o clipă spre mine. Apoi încuviinţă dusă pe gânduri şi o întrebă pe fiica ei ceva.
— Vrea să ştie de cât timp îl cunoşti pe profesorul Rossi.
— De trei ani.
— Acum am să-i povestesc despre dispariţia lui.
Încet şi cu hotărâre, nu chiar ca şi cum ar fi vorbit unui copil, dar de parcă s-ar fi străduit să vorbească în ciuda ei înseşi, Helen începu să-i vorbească mamei, arătând din când în când spre mine sau desenând în aer cu mâinile. La un moment dat am prins numele
«Dracula», şi la auzul lui am văzut-o pe mama ei pălind şi prinzându-se cu mâinile de marginea mesei. Amândoi am sărit în picioare, iar Helen umplu o cană cu apă dintr-un urcior aflat pe cuptor. Mama spuse ceva aspru, în viteză. Fiica ei se întoarse spre
— 425 —
mine.
— Zice că totdeauna a ştiut că aşa se va întâmpla.
Am rămas locului, neştiind ce să fac, dar femeia a luat câteva înghiţituri de apă, dând impresia că şi-a revenit. Mă privi şi apoi, spre surprinderea mea, îmi luă mâna, aşa cum voisem eu să fac cu numai câteva minute înainte, şi mă trase cu blândeţe înapoi pe scaun. Îmi ţinu degetele cu blândeţe, simplu, mângâindu-le aşa cum ai alina un copil. Nu-mi puteam imagina o femeie din cultura mea care să facă aşa ceva la prima întâlnire cu un bărbat, şi totuşi nimic nu mi s-a părut mai firesc decât gestul ei. Mi-am dat seama atunci la ce se referise Helen când îmi spusese că, dintre cele două femei din viaţa ei, mama îmi va plăcea cel mai mult.
— Vrea să ştie, îmi traduse ea acum, dacă într-adevăr crezi că
Dracula l-a luat pe profesorul Rossi.
Am tras adânc aer în piept.
— Da, aşa cred.
— Şi mai vrea să-i spui dacă ţii la profesorul Rossi.
Vocea ei avea un ton vag dispreţuitor, dar expresia de pe chip îi era serioasă. Dacă i-aş fi putut lua mâna în palma mea liberă fără
repercusiuni neplăcute, aş fi făcut-o.
— Sunt gata să mor pentru el, am replicat.
