— Dar nu i-a oprit nimeni? am izbucnit. Cine erau? Sunt unguri?
Funcţionarul a început să arunce din nou priviri în jur şi mi-am reprimat impulsul de a-l lua de gât. Atmosfera asta de cenzură mă
călca deja pe nervi. Probabil că aveam o figură înfuriată, fiindcă
Hugh m-a liniştit sprijinindu-şi mâna de braţul meu.
— Om important ungurul. Celălalt nu ungur.
— De unde ştii?
— Unul ungur, dar ei vorbesc Anglisch împreună.
Altceva n-a mai vrut să-mi spună, în ciuda tirului meu de întrebări tot mai ameninţătoare. Hotărâse probabil că-mi oferise suficiente informaţii pentru câţi bani îi dădusem şi poate că n-aş mai fi auzit niciun cuvânt din partea lui, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva care i-a atras atenţia. Se uita dincolo de mine şi, după o secundă, m-am întors şi eu, urmărindu-i privirea dincolo de fereastra ce dădea în stradă. Prin sticla geamului, pentru o fracţiune de secundă, am zărit o figură pătimaşă, cu ochi goi, pe care deja o ştiam prea bine, o
— 413 —
faţă al cărei loc era într-un mormânt, nu pe stradă. Recepţionerul bolborosea, strângându-mi braţul cu degetele:
— Uite-l, cu figura lui diabolică, omul Anglischer!
Cu un urlet, m-am desprins din strânsoarea lui şi am ţâşnit spre uşă; cu o excelentă prezenţă de spirit (mi-am dat seama însă mai târziu de acest lucru), Hugh smulse o umbrelă dintr-un suport alăturat şi se repezi după mine. Nici chiar în aceste momente tensionate nu dădusem drumul servietei, şi greutatea ei îmi încetinea înaintarea. Am trecut de uşă, am privit la repezeală în stânga şi în dreapta, am luat-o la fugă pe stradă în sus şi-n jos, dar degeaba. Nici măcar nu-i auzisem paşii, astfel că n-aveam idee în ce direcţie dispăruse.
În cele din urmă m-am oprit şi m-am rezemat de zidul unei clădiri, încercând să-mi recapăt suflul. Hugh gâfâia sonor.
— Ce-a fost asta?
— Bibliotecarul, am bâiguit îndată ce am fost în stare să vorbesc.
Cel care ne-a urmărit la Istanbul. Sunt sigur că el a fost.
— Oh, Doamne! exclamă Hugh ştergându-şi fruntea cu mâneca hainei. Ce caută aici?
— Încearcă să pună mâna pe restul notiţelor mele. E un vampir, dacă poţi crede asta, iar acum l-am adus după noi în oraşul acesta minunat.
De fapt, am spus mai multe decât atât, şi Hugh trebuie să fi recunoscut în limbajul meu numeroase exprimări tipic americane ale furiei. Gândul la blestemul pe care-l atrăgeam după mine aproape că mi-a adus lacrimi în ochi.
— Haide, haide, făcu el liniştitor. Ştim bine că au fost aici vampiri şi înainte.
Dar era alb la faţă şi în mână strângea bine umbrela.
— La naiba! am exclamat şi am bătut zidul clădirii cu pumnul.
— Trebuie să fii cu ochii în patru. Domnişoara Rossi s-a întors?
— Helen!
— 414 —
Nu mă gândisem la ea nicio clipă, şi Hugh păru să-şi reţină un surâs la strigătul meu.
— Mă duc imediat sus să verific. Şi-i voi telefona profesorului Bora. Hugh, rămâi şi tu cu ochii în patru. Fii atent, bine? Te-a văzut împreună cu mine, iar acest lucru nu pare să poarte nimănui noroc în perioada asta.
— Nu-ţi face griji pentru mine, replică el, măsurându-şi umbrela din ochi. Cât i-ai dat recepţionerului?
Am râs, deşi abia îmi trăgeam răsuflarea.
— E-n regulă, păstrează umbrela.
Ne-am strâns mâinile cu căldură, şi Hugh a plecat spre hotelul său, care nu era departe de al nostru. Nu-mi plăcea să-l las singur, dar erau destui oameni pe stradă, plimbându-se şi vorbind. Şi, în orice caz, ştiam că îşi va urma întotdeauna propria cale; aşa era el.
Când m-am înapoiat în holul hotelului, nu l-am mai găsit pe recepţioner. Poate că i se terminase tura, fiindcă un tânăr cu obrazul proaspăt ras îi luase locul la birou. Mi-a arătat pe panou cheia de la camera lui Helen şi am dedus că nu se întorsese încă de la mătuşa ei. După ce am discutat aranjamentele privind costul, funcţionarul mi-a permis să folosesc telefonul, şi a trebuit să formez de câteva ori numărul lui Turgut înainte de a obţine vreun rezultat. Nu-mi plăcea să telefonez din hol, ştiind că ar putea fi instalate microfoane, dar aceasta era singura posibilitate acum. Nu puteam decât să sper că
discuţia noastră va fi prea ciudată pentru a fi înţeleasă de cineva.
Într-un târziu am auzit un clic la celălalt capăt al firului şi apoi vocea lui Turgut răspunzând într-o turcă jovială.
— Domnule profesor Bora! am strigat în receptor. Turgut, sunt Paul şi te sun din Budapesta.
— Paul, dragul meu! Sunt nişte probleme pe fir, dă-mi numărul tău, ca să te pot suna în caz că se întrerupe.
I-am cerut numărul recepţionerului şi apoi i l-am spus lui Turgut.
— Ce faceţi? l-am auzit strigând. L-aţi găsit?
— 415 —
— Nu! Noi suntem bine, am mai aflat câte ceva, dar s-a întâmplat un lucru teribil.
