— Ce anume? Ai fost rănit? Sau domnişoara Rossi?
— Nu, suntem bine, dar bibliotecarul ne-a urmărit până aici.
Am auzit în receptor o avalanşă de cuvinte care ar fi putut fi un soi de înjurătură shakespeariană, dar, din cauza pârâiturilor de pe fir, n-am înţeles mare lucru.
— Ce crezi că am putea face? l-am întrebat, strigând la rândul meu.
— Încă nu ştiu. Porţi la tine tot timpul setul pe care ţi l-am dat?
— Da. Dar nu pot ajunge niciodată suficient de aproape de individ pentru a-l folosi. Cred că mi-a intrat în camera de hotel astăzi, în timpul conferinţei, şi se pare că a fost ajutat de cineva.
Poate că poliţia îmi asculta convorbirea chiar atunci. Cine ştie ce vor înţelege ei din toate astea?!
— Fii atent, profesore, mă sfătui Turgut cu îngrijorare în glas.
Nu-ţi pot da niciun sfat inteligent, dar voi avea noutăţi în curând, poate chiar înainte de întoarcerea voastră în Istanbul. Împreună cu domnul Aksoy am găsit un nou document, unul pe care niciunul dintre noi nu l-a mai văzut înainte. El l-a descoperit în arhiva sultanului Mahomed. Documentul a fost scris de un călugăr al Bisericii Ortodoxe Răsăritene în 1477 şi trebuie tradus.
Pe fir au început să se audă din nou pârâituri şi am fost nevoit iar să strig:
— Ai spus 1477? În ce limbă e?
— Nu te mai aud, băiete dragă! Aici a fost o furtună. Te sun eu mâine-seară.
Şi cu asta, o învălmăşeală de glasuri – nu-mi puteam da seama dacă vorbesc în turcă sau în maghiară – i-a acoperit cuvintele. S-au mai auzit nişte pocnete, şi apoi legătura s-a întrerupt. Am închis, întrebându-mă dacă nu ar trebui să sun din nou, dar recepţionerul îmi luase deja telefonul din mână, cu o expresie îngrijorată în ochi,
— 416 —
şi începuse să facă socoteala pe o bucată de hârtie. Am plătit şi am rămas locului câteva clipe, deloc dornic să urc în noua mea cameră, în care mi se permisese să duc doar obiectele de toaletă şi o cămaşă
curată. Dispoziţia sufletească mi se înnegura tot mai tare; la urma urmei, fusese o zi foarte lungă, şi ceasul din hol arăta ora unsprezece seara.
Şi negura s-ar fi adâncit mai mult, dacă n-aş fi văzut un taxi oprind în faţa intrării. Helen coborî, plăti şoferului şi intră în hol.
Încă nu mă observase, astfel că faţa ei avea un aer reticent şi grav, cu acea intensitate melancolică pe care o remarcasem uneori la ea. Îşi învelise umerii într-un şal de lână roşu cu negru pe care nu-l mai văzusem înainte; era probabil un cadou de la mătuşa ei. Şalul îi îndulcea liniile taiorului şi dădea tenului ei o strălucire albă şi luminoasă, chiar şi în lumina aceea aspră a holului. Arăta ca o prinţesă, şi am privit-o cu neruşinare o clipă, înainte ca ea să mă
observe. Nu doar frumuseţea ei, reliefată de moliciunea lânii şi de înclinarea semeaţă a bărbiei, era cea care-mi atrăsese privirea; mi-am amintit încă o dată, cu un anxios tremur interior, portretul din biroul lui Turgut – capul mândru, nasul lung şi drept, ochii mari, întunecaţi, cu pleoapele grele. Poate că eram doar obosit, mi-am spus, iar când Helen m-a văzut şi mi-a zâmbit, imaginea mi-a dispărut iarăşi din minte.”
— 417 —
Capitolul 43
Dacă nu l-aş fi trezit eu sau dacă ar fi fost singur în tren, probabil că Barley ar fi dormit până la graniţa cu Spania, fiind abia acolo trezit neceremonios de vameşii spanioli. Dar acum coborî pe peron pe jumătate adormit, aşa că eu am fost cea care a trebuit să ceară
îndrumări către staţia de autobuz. Şeful de gară se încruntă, de parcă şi-ar fi spus că locul nostru, la ora asta, era în pat, în camera copiilor, dar a fost suficient de amabil încât să ne caute şi să ne găsească bagajele rătăcite. Încotro voiam să mergem? I-am spus că
aveam nevoie de un autobuz spre Les Bains, iar el a clătinat din cap.
Va trebui să aşteptăm până mâine-dimineaţă; nu vedeam că e aproape miezul nopţii?! În susul străzii se află un hotel în care eu şi
„fratele meu” – am adăugat eu repede – am putea găsi o cameră.
Şeful de gară ne studie o clipă, remarcând probabil tenul meu măsliniu şi vârsta fragedă, pe lângă pielea albă a lui Barley, dar se mulţumi să plescăie din limbă şi să plece la treaba lui.
„A doua zi, dimineaţa se dovedi chiar mai senină şi mai frumoasă decât cea dinainte şi, când m-am aşezat lângă Helen la masă pentru micul dejun, presimţirile negre din ajun deveniseră
deja un vis îndepărtat. Soarele pătrundea în voie prin ferestrele prăfuite, învăluind ceştile de cafea şi faţa de masă albă. Helen scria ceva într-un carneţel.
— Bună dimineaţa, mă salută ea afabil când m-am aşezat şi mi-am turnat cafea în ceaşcă. Eşti gata s-o întâlneşti pe mama?
— Numai la asta m-am gândit de când am ajuns în Budapesta.
Cum ajungem acolo?
— Satul ei se află pe traseul unui autobuz, la nord de oraş.
Autobuzul circulă duminica dimineaţa, aşa că am face bine să nu-l pierdem. Drumul durează cam o oră şi trece prin nişte suburbii anoste.
— 418 —
Nu credeam că în excursia asta ar putea exista ceva anost, dar n-am răspuns nimic. Un singur lucru mă frământa însă.
— Helen, eşti sigură că vrei să vin şi eu? Ai putea să te duci singură să vorbeşti cu ea. Poate că aşa ar fi mai puţin stânjenitor pentru mama ta, decât să apari acolo cu un necunoscut – şi american pe deasupra. Şi dacă prezenţa mea îi provoacă necazuri?
— Tocmai prezenţa ta o va ajuta să vorbească, replică Helen cu fermitate. Faţă de mine este foarte rezervată. Tu o vei putea fermeca.
Mi-am pus în farfurie trei felii de pâine şi un pătrăţel de unt.
— Ei bine, până acum nimeni nu m-a acuzat vreodată că aş fi fermecător.
