aurie şi ochi albaştri, strălucitori, aşa cum aveau oamenii din satele saşilor. Fuma pipă şi vorbea cu însoţitorul său. Din când în când scria ceva într-un carnet, iar alături de el, pe jos, se afla un sac vechi din pânză, cu curele pentru prins în spate. Avea o privire care mi-a plăcut imediat – visătoare, blândă şi foarte vie totodată. Şi-a dus mâna la pălărie şi şi-a întors ochii imediat, iar celălalt, bărbatul cel urât, ne-a salutat şi el şi ne-a privit stăruitor; apoi au început din nou să-l întrebe pe bătrân şi să scrie în carnet. Negriciosul părea să
discute cu el în română, iar pe urmă se întorcea spre străin şi-i spunea ceva într-o limbă pe care n-o înţelegeam. Am plecat repede, împreună cu prietenele mele, fiindcă nu voiam ca străinul să creadă
că eram mai îndrăzneaţă ca ele.
A doua zi dimineaţă, în sat se zvonea că străinii îi dăduseră bani unui tânăr de la cârciumă pentru a le arăta drumul spre Poenari, cetatea ruinată din munţi, de deasupra izvoarelor Argeşului. Aveau să lipsească din sat o noapte. L-am auzit pe tata spunându-i unui cunoscut că oamenii căutau castelul lui Vlad şi că îşi amintea cum
— 431 —
prostovanul cu faţă de ţigan mai fusese o dată în sat, în căutarea cetăţii.
— Prostul nu învaţă niciodată, spuse tata mânios.
Nu mai auzisem numele acesta, Vlad, niciodată. Oamenii de la noi din sat numeau castelul Poenari sau Arefu. Tata zicea că
bărbatul care ducea străinii acolo era lihnit după bani şi jura că el, unul, nu şi-ar petrece noaptea la castel oricâţi bani i-ar da cineva, fiindcă printre ruine bântuiau o sumedenie de spirite rele. Şi mai zicea că străinul căuta probabil comoara, ceea ce era un lucru prostesc, fiindcă toate comorile celui care stăpânise acel castel fuseseră adânc îngropate şi erau păzite de un blestem ticălos. Iar dacă găsea cineva comoara, spunea tata, şi dacă va fi exorcizată, atunci ceva din ea i se cuvenea şi lui, fiindcă îi aparţinea de drept.
Apoi ne-a văzut pe mine şi pe surorile mele ascultând şi n-a mai vrut să spună nimic.
Vorbele tatei mi-au reamintit de moneda pe care mi-o dăduse bătrâna, şi m-am gândit cu vinovăţie că ar trebui să i-o dau lui. Dar un val de revoltă s-a ridicat în mine şi mi-am zis că voi încerca să-i dau moneda străinului, dacă el tot căuta comoara de la castel. Când am avut ocazia, am scos bănuţul din ascunzătoarea lui şi l-am înnodat în colţul unei batiste, pe care mi-am prins-o de şorţ.
Străinul nu a mai apărut în sat timp de două zile; apoi l-am văzut şezând singur la aceeaşi masă, părând foarte obosit, cu hainele murdare şi boţite. Prietenele mele mi-au spus că ţiganul de la oraş
plecase în ziua aceea şi îl lăsase singur. Nimeni nu ştia de ce el voise să mai rămână. Îşi scosese pălăria, şi i-am văzut părul blond-închis, ciufulit. Alături de el mai erau câţiva bărbaţi, la un pahar. N-am avut curaj să mă apropii de străin din cauza lor, aşa că m-am oprit la vorbă cu o prietenă. Nu peste mult timp, străinul s-a ridicat şi a intrat în cârciumă.
M-am întristat, spunându-mi că-mi va fi foarte greu să-i dau moneda, însă norocul a fost de partea mea în seara aceea. Tocmai
— 432 —
când plecam de pe pământul pe care-l lucram, în vreme ce fraţii şi surorile mele aveau alte treburi de făcut, l-am văzut pe străin plimbându-se la marginea pădurii. Mergea pe poteca ce ducea spre râu, cu fruntea plecată şi mâinile încrucişate la spate. Era singur, singur de data aceasta, dar ocazia de a-i vorbi mă speria acum.
Pentru a-mi da curaj, am pipăit nodul batistei în care ascunsesem moneda. M-am apropiat de el şi am rămas în mijlocul potecii, aşteptându-l.
Mi s-a părut că a trecut mult timp; cred că nu m-a observat până
ce n-a ajuns în faţa mea. Atunci şi-a ridicat brusc privirea din pământ, părând foarte surprins. Şi-a scos pălăria şi a păşit într-o parte, ca pentru a-mi face loc să trec, dar am rămas nemişcată, adunându-mi curajul şi dându-i bună ziua. S-a aplecat uşor şi a surâs, apoi ne-am privit pentru o clipă. Nimic în înfăţişarea sau în purtarea lui nu era ameninţător, dar sfiala aproape că m-a amuţit.
Înainte de a-mi pierde toată îndrăzneala, mi-am desfăcut batista de la brâu şi am dezvelit moneda. I-am întins-o, tăcută, iar el a luat-o din mâna mea şi a întors-o pe ambele feţe, privind-o cu atenţie.
Dintr-odată o lumină îi apăru pe faţă şi se uită din nou la mine, pătrunzător, de parcă îmi putea citi în inimă. Avea cei mai albaştri şi mai strălucitori ochi pe care ţi-i poţi imagina. Am simţit cum încep să tremur.
— De unde? bâigui el, gesticulând pentru a mă ajuta să înţeleg.
M-a uimit faptul că părea să ştie câteva cuvinte din limba noastră.
Bătu cu piciorul în pământ şi am înţeles. O dezgropasem din ţărână? Am clătinat din cap.
— De unde?
Am încercat să-i desenez cu mâinile o femeie bătrână, cu basmaua pe cap, cocârjată în toiagul ei, şi apoi dându-mi mie moneda. Străinul încuviinţă, încruntat. Schiţă şi el femeia, apoi arătă
poteca spre sat.
— 433 —
— De acolo?
Am clătinat din nou din cap şi am arătat în susul râului şi spre cer, într-acolo unde credeam că se află castelul şi satul bătrânei.
Figura i se lumină din nou şi strânse moneda în palmă. Apoi mi-o întinse, dar am refuzat-o, arătând spre el şi simţind cum roşesc.
Zâmbi, pentru prima dată, şi se înclină înaintea mea, iar eu mi-am zis că raiul mi se deschisese pentru o clipă în faţa ochilor.
— Mulţumesc, spuse el.
Am vrut să plec în fugă, înainte ca tata să-mi observe lipsa la masa de seară, dar străinul mă opri cu o mişcare iute şi arătă spre el însuşi.
— Ma numesc Bartolomeo Rossi, spuse el.
Repetă fraza şi o scrise cu degetul în ţărâna de pe jos. Mi-a venit să râd încercând să-i pronunţ şi eu numele. Apoi arătă spre mine.
— Voi? Cum te cheamă?
I-am spus şi a repetat la rândul lui, zâmbind iar.
— Familia? întrebă din nou, găsind cu greu cuvântul.
— Numele meu de familie este Getzi, am răspuns.
