singură.
În cele din urmă am hotărât să-i scriu surorii mele, Éva – un lucru pe care-l mai făcusem o dată sau de două ori înainte. Am luat hârtie şi un plic din casa preotului, la care mai munceam uneori în bucătărie. În scrisoare i-am spus ce mi se întâmplase şi am implorato să vină să mă ia. Au mai trecut încă cinci săptămâni până ce am primit răspunsul ei. Slavă Domnului, ţăranul care l-a adus, odată cu ceva de-ale gurii, mi-a dat plicul mie, nu lui tata, şi l-am citit pe furiş, în pădure. Mijlocul începuse deja să mi se rotunjească şi aveam o senzaţie neobişnuită când mă aşezam, dar izbuteam încă
să-l ascund în dosul şorţului.
În plic erau şi ceva bani româneşti, mai mulţi decât văzusem eu vreodată, iar scrisoarea Évei era scurtă şi foarte practică. Spunea că
ar trebui să plec din sat pe jos, să merg până în satul următor, cam cinci kilometri, să iau o căruţă sau altceva până la Târgovişte, de acolo să ajung într-un fel la Bucureşti, iar din capitală să iau trenul până la graniţa cu Ungaria. Soţul ei mă va aştepta la vamă în oraşul T… pe 20 septembrie; îmi amintesc şi azi data. Spunea că ar trebui să-mi planific drumurile cât mai bine, ca să ajung în ziua aceea. În plic se mai afla şi o invitaţie de la guvernul maghiar, care îmi va permite să intru în ţară. Îmi trimitea toată dragostea ei, mă îndemna să am grijă şi îmi ura o călătorie fără necazuri. Când am ajuns la sfârşit, i-am sărutat numele şi am binecuvântat-o din toată inima.
Mi-am strâns câteva lucruri într-o boccea, inclusiv pantofii mei buni, pentru drumul cu trenul, scrisorile pierdute de Bartolomeo şi inelul lui de argint. În dimineaţa plecării, am sărutat-o şi am îmbrăţişat-o pe mama, care era tot mai bătrână şi mai bolnavă; voiam ca mai târziu să ştie că mi-am luat într-un fel rămas-bun de la ea. Cred că s-a mirat, dar nu mi-a pus nicio întrebare. Când am plecat, în loc să mă duc la câmp, am luat-o spre pădure, evitând drumurile umblate. M-am oprit pentru a-mi lua adio de la locul nostru secret dintre copaci. Crestăturile din cele patru săptămâni
— 443 —
abia dacă se mai zăreau. Acolo mi-am pus pe deget inelul lui şi o basma pe cap, legând-o aşa cum făceau femeile măritate. Aerul rece şi frunzele îngălbenite vesteau deja apropierea iernii. Am rămas acolo preţ de câteva clipe şi apoi am pornit la drum, spre satul vecin.
Nu-mi aduc aminte toată acea călătorie; ştiu doar că eram foarte obosită şi adesea flămândă. Am dormit la un moment dat în casa unei bătrâne care mi-a dat o supă caldă şi mi-a zis că soţul meu n-ar trebui să mă lase să umblu singură. Altă dată am rămas peste noapte într-un hambar. Într-un târziu am găsit pe cineva să mă ducă
la Târgovişte şi de acolo altcineva m-a luat până la Bucureşti. Când puteam, cumpăram câte o pâine, dar nu ştiam de câţi bani voi avea nevoie pentru tren, aşa că eram strânsă la pungă. Bucureştiul era un oraş mare şi frumos, dar mă speria fiindcă vedeam atâta lume, toţi în haine elegante, şi bărbaţi care mă priveau îndrăzneţi pe stradă. A trebuit să dorm în gară. Şi trenul mă înspăimânta, părându-mi un monstru negru şi uriaş. Îndată ce m-am văzut însă înăuntru, aşezată
la fereastră, m-am mai liniştit puţin. Am zărit privelişti frumoase în drum – munţi şi râuri, câmpii largi, cu totul altfel decât pădurile noastre din Transilvania.
La graniţă am aflat că era 19 septembrie şi am dormit pe o bancă
până ce unul dintre paznici m-a lăsat să intru în cămăruţa lui şi mi-a dat puţină cafea fierbinte. M-a întrebat unde-mi era soţul şi i-am zis că mă duceam în Ungaria la el. A doua zi dimineaţă, un bărbat întrun costum negru, cu pălărie, a venit să mă caute. Avea o figură
blândă, m-a sărutat pe ambii obraji şi mi-a spus ’sora mea’. L-am iubit pe cumnatul meu din clipa aceea până în ziua morţii lui şi încă
îl iubesc şi azi. Mi-a fost frate mai mult decât oricare dintre fraţii mei buni. A avut el grijă de tot, mi-a cumpărat ceva cald de mâncare în tren şi am stat aşezaţi la o masă ce avea şi faţă de masă. Acolo puteam mânca şi privi totodată pe fereastră, la peisajele ce se perindau.
— 444 —
În gara din Budapesta ne aştepta Éva. Purta un costum şi o pălărie frumoasă şi mi s-a părut că arăta ca o regină. M-a îmbrăţişat şi m-a sărutat de nenumărate ori. Fetiţa mea s-a născut la cel mai bun spital din Budapesta. Am vrut să-i spun Éva, dar sora mea a zis că ar vrea s-o boteze ea, şi i-a pus numele Elena. Era un copil minunat, cu ochi negri, mari, şi a surâs de foarte devreme, de când avea numai cinci zile. Oamenii spuneau că n-au mai văzut un copil să zâmbească atât de devreme. Sperasem să aibă ochii albaştri ai lui Bartolomeo, dar semăna numai cu cei din familia mea.
Am aşteptat până după naştere pentru a-i scrie, fiindcă voiam să-i spun despre un copil real, nu despre sarcină. Când Elena a împlinit o lună, l-am rugat pe cumnatul meu să mă ajute să găsesc adresa universităţii lui Bartolomeo, Oxford, şi am scris chiar eu pe plic cuvintele acelea stranii. Cumnatul meu a formulat scrisoarea în germană, iar eu am semnat-o. În ea îi spuneam lui Bartolomeo că l-am aşteptat timp de trei luni şi apoi a trebuit să plec din sat fiindcă
mi-am dat seama că îi port copilul. I-am povestit despre călătoria mea şi despre casa surorii mele din Budapesta. I-am scris şi despre micuţa noastră Elena, ce copil dulce şi fericit era. Am adăugat că îl iubesc şi că mi-era teamă că i s-a întâmplat ceva rău, care l-a împiedicat să se întoarcă. L-am întrebat când îl voi vedea şi dacă
putea veni la Budapesta, să ne ia pe mine şi pe Elena. Şi i-am mai spus că, orice s-ar întâmpla, îl voi iubi până la sfârşitul vieţii mele.
Apoi am aşteptat din nou, de data aceasta mult, foarte mult timp, iar când Elena făcea deja primii ei paşi, a venit o scrisoare de la Bartolomeo. Era din America, nu din Anglia, şi fusese scrisă în germană. Cumnatul meu mi-a tradus-o, vorbindu-mi blând, şi mi-am dat seama că era prea cinstit pentru a schimba vreun cuvânt din ce scria acolo. Bartolomeo spunea că primise scrisoarea mea, care fusese expediată iniţial la fosta lui adresă din Anglia. Politicos, adăuga că nu auzise de mine şi nici nu-mi văzuse numele vreodată, că nu fusese niciodată în România, aşa încât copilul despre care îi
— 445 —
povestisem nu putea fi al lui. Regreta să audă o întâmplare atât de neplăcută şi îmi ura numai noroc. Era o scrisoare scurtă şi foarte amabilă, deloc dură, şi nimic nu lăsa să se înţeleagă că m-ar fi cunoscut.
Am plâns îndelung atunci. Eram tânără şi nu înţelegeam că
oamenii se pot schimba, că gândurile şi sentimentele lor pot deveni altele. După câţiva ani petrecuţi în Ungaria, am început să-mi dau seama că poţi fi o persoană acasă şi o cu totul alta în altă ţară şi am realizat că aşa ceva i se întâmplase şi lui Bartolomeo. În final, singura mea dorinţă ar fi fost ca el să nu fi minţit, să nu fi spus că nu mă cunoaşte, îmi doream asta fiindcă atunci când fuseserăm împreună ştiusem că e un om de onoare şi de încredere şi nu voiam să gândesc urât despre el.
Am crescut-o pe Elena cu ajutorul rudelor mele, astfel că a devenit o fată extraordinară, iar motivul e acela că în venele ei curge sângele lui Bartolomeo. I-am povestit despre tatăl ei; niciodată n-am minţit-o. Poate că nu i-am spus suficient, fiindcă era prea tânără
pentru a înţelege că dragostea ne orbeşte. S-a dus la universitate, iar eu am fost foarte mândră de asta, şi mi-a spus că a auzit despre tatăl ei, un mare savant din America. Speram ca într-o zi să-l întâlnească.
Dar n-am ştiut că el era la aceeaşi universitate la care te-ai dus tu acolo», încheie mama lui Helen, întorcându-se spre ea cu reproş în priviri.
Helen murmură ceva, poate o scuză sau poate o replică de autoapărare, şi clătină din cap. Părea la fel de uluită ca mine. Pe parcursul întregii relatări stătuse nemişcată, traducând cu răsuflarea tăiată, murmurând ceva de neînţeles doar atunci când mama ei descrisese dragonul de pe umăr. Mult mai târziu mi-a spus că
mama nu se dezbrăcase niciodată în faţa ei şi nici măcar nu fuseseră
împreună la baia publică, aşa cum făcuse Éva.
Pentru o vreme am rămas toţi trei tăcuţi în jurul mesei, dar apoi Helen s-a întors spre mine, gesticulând spre pachetul cu scrisori.
— 446 —
Am înţeles; şi eu mă gândisem la acelaşi lucru.
— De ce nu i-a trimis unele dintre aceste scrisori lui Rossi, pentru a-i dovedi că fusese în România?
Helen îşi privi mama cu o ezitare profundă în ochi, dar îi traduse întrebarea. Răspunsul, când a venit, mi-a ridicat un nod în gât, o durere în parte pentru ea şi în parte pentru profesorul meu mincinos.
— M-am gândit şi eu la asta, dar din scrisoarea lui am înţeles că
se răzgândise definitiv şi mi-am spus că, oricum, n-ar mai avea niciun rost să i le trimit; nu mi-ar aduce decât mai multă suferinţă şi aş pierde astfel puţinele lucruri pe care le mai aveam de la el, adăugă mama, întinzând o mână ca pentru a-i atinge scrisul, dar renunţând imediat. Mi-a părut rău doar fiindcă nu-i înapoiam ceea ce-i aparţinea de drept. Dar el îmi lăsase mie atât de puţine, aşa încât mi-am zis că poate nu fac un rău dacă le păstrez.
Şi ochii ei se mutară de la Helen la mine, dintr-odată mai neliniştiţi. Nu sfidare mi s-a părut că zăresc în ei, ci flacăra unui vechi, foarte vechi devotament. Mi-am întors privirea în altă parte.
Helen însă avea o expresie sfidătoare.
