Aş fi putut rămâne acolo îndelung, privind şi ascultând, dar hotărâreade a-l găsi pe arheolog înainte de a se întuneca m-a determinat să intrurapid în restaurant. Folosindu-mă din belşug de mâini şi de cevarudimente de latină, am tocmit o barcă pentru a ne duce pe insulă. Da, da,era acolo un om din Bucureşti care săpa cu lopata, mi-a spus proprietarullocalului, astfel că douăzeci de minute mai târziu debarcam pe insulă.
Mănăstirea era chiar mai frumoasă văzută de aproape şi aparentinexpugnabilă, cu zidurile sale vechi şi cupolele înalte, fiecare purtând încreştet o cruce cu trei braţe. Barcagiul ne-a condus pe treptele abrupte, şieu aş fi trecut imediat dincolo de uşile de lemn sculptat, dar el ne-a făcutsemn să privim în spate.
Înconjurând zidurile acelea străvechi, mi-am dat brusc seama că, pentruprima dată, mergeam de fapt pe urmele lui Dracula. Până în acel momentîl urmasem printr-un labirint de documente, dar acum păşeam pe solul pecare îl atinseseră picioarele lui – în ce încălţări, oare? Cizme de piele,probabil, cu un pinten ascuţit la călcâi. Dacă aş fi obişnuit să mă închin, aş
fi făcut-o acolo, în acel moment; în schimb, am fost tentat să-l bat pebarcagiu pe umăr şi să-i cer să ne ducă înapoi la ţărm neîntârziat. Dar n-
— 455 —
am făcut-o, aşa cum îţi poţi închipui, şi sper că nu voi ajunge să regret că
n-am făcut acel gest.
Dincolo de mănăstire, în mijlocul unor ruine, am găsit într-adevăr unom cu o lopată. Era un ins de vârstă mijlocie, robust, cu păr negru,cârlionţat, cămaşa albă scoasă din pantaloni şi mânecile suflecate până lacoate. Doi băieţi lucrau alături de el, scormonind pământul cu mâinilegoale, iar din când în când omul îşi lăsa lopata şi proceda la fel. Seconcentraseră pe o zonă foarte mică, de parcă ar fi găsit ceva interesantacolo, şi nu ridicară ochii de la săpătură decât când barcagiul nostru lestrigă un salut.
Bărbatul în cămaşă albă veni spre noi, cercetându-ne cu priviri ascuţite,iar barcagiul ne prezentă, ajutat şi de şofer. Am întins mâna şi am încercatuna dintre frazele pe care le memorasem în română:
— Ma numesc Bartolomeo Rossi. Nu va supăraţi…
Învăţasem fraza de la portarul hotelului din Bucureşti, care îmi spusesecă este o formulă prin care abordezi pe cineva necunoscut şi îl rogi să-ţi deao informaţie. Îţi poţi imagina o expresie uzuală mai încărcată de istoriedecât aceasta? E ca şi cum ai zice: „Nu-ţi scoate cuţitul, prietene; m-amrătăcit şi vreau doar să mă-ndrumi către ieşire”. Nu ştiu dacă fraza sauaccentul meu probabil atroce, dar ceva l-a determinat pe arheolog să
izbucnească în râs în vreme ce-mi strângea mâna.
Privit de aproape, era un tip vânjos, cu pielea arsă de soare şi o plasă deriduri în jurul ochilor şi al gurii. Doi dinţi de sus îi lipseau, iar majoritateacelor rămaşi sclipeau aurii. Avea o palmă teribil de puternică, aspră şiuscată ca a unui ţăran.
— Bartolomeo Rossi, repetă el cu o voce plină, încă râzând. Mă
numesc Velior Georgescu. How do you do? Cu ce vă pot fi de folosi mă
întrebă, trecând pe engleză.
Pentru o clipă m-am crezut în excursia noastră de anul trecut; ar fiputut fi unul dintre scoţienii aceia bătuţi de vânt cărora le ceream tottimpul să ne îndrume, dar cu părul negru în loc de blondul lor nisipiu.
— Vorbiţi engleza? l-am întrebat prosteşte.
— 456 —
— Puţintel. A trecut mult timp de când am avut ocazia de a-mi exersacunoştinţele, dar cu timpul se vor da pe brazdă.
Avea un vocabular bogat şi fluent, rulând abia sesizabil r-urile.
— Îmi cer scuze, l-am întrerupt grăbit. Înţeleg că vă interesează în mod deosebit Vlad al III-lea şi aş vrea foarte mult să vorbesc cu dumneavoastră.
Sunt istoric la Universitatea Oxford.
— Mă bucur să aud acest lucru. Aţi venit până aici doar pentru a-ivedea mormântul?
— Păi, speram…
— A, speraţi, speraţi… exclamă domnul Georgescu bătându-mă peumăr prieteneşte. Dar va trebui să vă domolesc speranţele niţel.
Inima mi-a stat în loc; era posibil ca şi omul acesta să creadă că Vlad nuera îngropat aici? Dar am decis să am răbdare şi să ascult ce are de spusînainte de a mai pune alte întrebări. Arheologul mă studia curios şi zâmbidin nou.
— Haide, să facem un tur.
Dădu asistenţilor săi câteva scurte instrucţiuni, probabil cerându-le să
oprească lucrul, fiindcă băieţii se scuturară pe mâini şi se aşezară sub uncopac. Lăsându-şi lopata lângă un zid pe jumătate dezgropat, arheologulîmi făcu semn să vin cu el. La rândul meu, le-am mulţumit şoferului şibarcagiului pentru ajutor şi am umplut palma acestuia din urmă cuarginţi. Omul duse mâna la pălărie şi plecă, iar şoferul se aşeză lângă ruineşi scoase o sticlă din buzunar.
— Bun. Vom vedea mai întâi exteriorul, mă înştiinţă domnulGeorgescu, făcând semn cu mâna în jurul lui. Cunoaşteţi istoria insulei?
Puţin? Exista aici o biserică datând încă din secolul al XIV-lea, iarmănăstirea a fost construită puţin mai târziu, dar în acelaşi secol. Primabiserică era din lemn, iar a doua din piatră, dar aceasta din urmă s-ascufundat în lac în 1453. Remarcabil, nu credeţi? Dracula a venit la puterepentru a doua oară în Valahia în 1462, având propriile idei. Cred că i-aplăcut mănăstirea fiindcă insula e uşor de apărat; el căuta mereu alte locuripe care să le poată fortifica împotriva turcilor. Iar acesta e numai bun, nu
— 457 —
vi se pare?
Am încuviinţat, încercând să nu mă zgâiesc la el. Engleza lui mi sepărea atât de fascinantă, încât îmi era greu să mă concentrez asupra a ceeace-mi spunea, dar ultimele lui fraze mi-au atras atenţia. Am aruncat oprivire în jur, încercând să-mi imaginez cei câţiva călugări apărândmănăstirea împotriva năvălitorilor. Velior Georgescu m-a imitat, cu onuanţă de aprobare în ochi.
— De aceea, Vlad a transformat mănăstirea într-o veritabilă fortăreaţă.
A construit în jurul ei ziduri consolidate, o temniţă şi o sală de tortură,plus un tunel secret şi un pod până la ţărm. Era un tip abil Vlad al nostru.
Podul a dispărut de mult, desigur, iar eu dezgrop restul. Aici, unde săpămacum, era temniţa; am găsit deja câteva schelete în interiorul ei, adăugă
Georgescu zâmbind larg, şi dinţii lui de aur sclipiră în lumina soarelui.
— Atunci, aceasta e biserica lui Vlad, nu-i aşa? am întrebat arătândspre minunata clădire de alături, încununată de cupole înalte şiînconjurată de copaci deşi.
