20 iunie 1930
Dragul meu prieten,
În clipa asta nu există un singur suflet pe lume cu care să pot vorbi şistau aici cu creionul în mână, dorindu-mi îndeosebi prezenţa ta; m-ai privicu obişnuita-ţi uimire potolită dacă ai vedea scena pe care o am eu în faţaochilor acum. Nici mie nu mi-a venit să cred azi – aşa cum nu ţi-ar veninici ţie, dacă ai şti unde mă aflu: într-un tren, deşi acest lucru nu este însine un indiciu. Dar trenul înaintează spre Bucureşti. Dumnezeule mare,te aud exclamând pe fondul sonor al locomotivei pufăind. Nu avusesem degând să vin aici, dar s-a întâmplat ceva cu adevărat remarcabil care m-adeterminat să mă răzgândesc. Eram în Istanbul acum câteva zile, pentruun studiu pe care îl pregătesc, când am găsit ceva ce m-a îndemnat să-midoresc să vin încoace. De fapt, nu „să-mi doresc”; ar fi mai corect dacă aş
spune că mă simt atras şi totuşi îngrozit. Tu eşti un ins atât de raţional,probabil că n-o să te intereseze deloc ce-ţi voi spune, dar tare aş fi vrut să
am alături mintea ta; a mea toată îmi va fi necesară, şi chiar mai multdecât atât, pentru a găsi ceea ce caut.
Ne apropiem de un oraş, şi deci de o ocazie de a-mi cumpăra ceva demâncare; te voi părăsi pentru moment şi voi reveni mai târziu.
Amiază, Bucureşti
M-am retras pentru ceea ce aş putea numi siestă, dacă mintea mea nu arfi într-o asemenea stare de agitaţie şi entuziasm. Este afurisit de cald aici;credeam că voi da de munţi răcoroşi în ţara asta, dar încă n-am ajuns laniciunul. Hotelul e drăguţ, iar Bucureştiul este un fel de mic Parisrăsăritean, mic, şi totodată mare, şi oarecum fanat, toate la un loc. Trebuiesă fi fost extraordinar în anii optzeci şi nouăzeci ai secolului trecut. Mi-aluat o veşnicie să găsesc un taxi şi apoi un hotel, dar camerele în care am
— 451 —
fost cazat sunt confortabile; pot să mă spăl, să mă odihnesc şi să mă
gândesc la ce am de făcut. Sunt tentat să nu-ţi scriu aici despre ideile mele,dar, dacă n-o voi face, ceea ce-ţi voi spune ţi se va părea atât deininteligibil, încât nu cred că trebuie să mai amân. Ca să încep pe scurt şicât mai şocant, am pornit într-un fel de căutare, o vânătoare istorică a luiDracula – nu contele Dracula din literatura romantică, ci acela real, Drakulya – Vlad al III-lea, un tiran din secolul al XV-lea care a trăit în Valahia şi în Transilvania şi s-a luptat pentru a ţine Imperiul Otoman cât mai departe de teritoriile sale. Am rămas în Istanbul aproape o săptămână, pentru a cerceta o arhivă în care există o serie de documente referitoare la el, adunate de turci. Am găsit acolo un set extraordinar de hărţi ce oferă, cred, indicaţii despre mormântul său. Îţi voi explica în amănunt când voi ajunge acasă ce anume m-a îndemnat să pornesc la această vânătoare, iar până atunci va trebui să-ţi cer să ai răbdare cu mine. Tu, bătrâne înţelept, o poţi pune deocamdată pe seama tinereţii mele.
În orice caz, şederea mea în Istanbul s-a dovedit în final sumbră şi m-acam înspăimântat, deşi, privit cu detaşare, probabil că acest lucru îţi vapărea copilăresc. Dar nu sunt omul care să renunţe uşor odată ce a începutşi nu m-am putut stăpâni să nu vin aici, înarmat cu copii ale acelor hărţi,pentru a afla mai multe despre mormântul lui Drakulya. Ar trebui să-ţiexplic că, după toate spusele, el a fost îngropat într-o mănăstire de pe oinsulă a lacului Snagov, în sudul României; Valahia se numeşte această
regiune. Pe hărţile găsite în Istanbul şi pe care este marcat clar mormântullui, nu se vede nicio insulă, niciun lac şi nimic nu seamănă cu zona aceastaa României, din câte îmi dau eu seama. Ca de obicei, mi s-a părut firesc să
cercetez mai întâi ceea ce pare evident, fiindcă acesta e uneori răspunsulcorect. Prin urmare, am decis – şi parcă văd cum clatini din cap laîncăpăţânarea mea prostească – să mă duc la lacul Snagov cu acele hărţi şisă văd singur dacă mormântul este acolo sau nu. Cum voi face asta încă nuştiu, dar nu pot începe să cercetez alte piste până ce nu am eliminat această
posibilitate. Şi poate că, la urma urmei, hărţile mele nu sunt decât un falsstrăvechi, aşa încât voi găsi dovezi concludente care să ateste că tiranul
— 452 —
respectiv îşi doarme acolo somnul de veci.
Trebuie să ajung în Grecia până pe data de 5 ale lunii viitoare, astfel că
nu am prea mult timp pentru această excursie. Vreau doar să aflu dacă
hărţile mele se potrivesc cât de cât cu locul mormântului. De ce ţin să ştiuasta nu-ţi pot spune nici măcar ţie, dragul meu prieten; de fapt, nici euînsumi n-am habar. Am de gând să-mi închei călătoria prin Româniavizitând cât mai mult din Valahia şi din Transilvania. Ce-ţi vine în mintecând te gândeşti la cuvântul Transilvania – dacă te gândeşti la el? Da, mi-am închipuit eu, nu te gândeşti. Dar eu o fac, şi-mi apar în faţa ochilormunţi de o frumuseţe sălbatică, străvechi castele, vârcolaci şi vrăjitoare –
un tărâm de o magică obscuritate. Cum aş putea crede că mă aflu încă înEuropa odată ce am pătruns pe un astfel de teritoriu? Am să-ţi spun, cândvoi ajunge acasă, dacă e într-adevăr Europa sau un tărâm fermecat. Maiîntâi însă, Snagov; plec mâine.
Prietenul tău devotat,
Bartholomew Rossi
22 iunie, lacul Snagov
Dragul meu prieten,
N-am găsit încă un loc din care să expediez prima scrisoare către tine –
s-o expediez având siguranţa că îţi va parveni –, dar continui să-ţi scriu,fiindcă multe s-au întâmplat de atunci. Mi-am petrecut toată ziua de ieriîn Bucureşti, încercând să găsesc nişte hărţi bune – am făcut rost de câtevahărţi rutiere ale Valahiei şi Transilvaniei – şi discutând la universitate cutoţi cei care ar putea fi interesaţi de istoria lui Vlad Ţepeş. Nimeni nu paredispus aici să vorbească despre acest subiect, şi am avut senzaţia că toţi îşifac câte o cruce nevăzută când pomenesc numele Dracula. După celeîntâmplate în Istanbul, toate astea mă neliniştesc oarecum, mărturisesc,dar voi merge înainte.
În orice caz, ieri am găsit la universitate un tânăr profesor de arheologiecare a avut amabilitatea de a mă informa că unul dintre colegii săi, un
— 453 —
anume domn Georgescu, s-a specializat în istoria Snagovului şi facesăpături acolo în această vară. Desigur, am fost entuziasmat să aflu această
veste şi am hotărât să mă las, cu bagaje şi hărţi, pe mâinile unui şofer caresă mă ducă astăzi acolo; spune că locul e la doar câteva ore de Bucureşti şică putem pleca la ora unu. Trebuie să iau prânzul undeva înainte de aporni la drum; restaurantele de aici sunt neobişnuit de pitoreşti, iarpreparatele amintesc puţin de savoarea Orientului.
Seara
Dragul meu prieten,
Nu pot să nu continui această corespondenţă cu tine, în speranţa că îţiva ajunge în cele din urmă sub priviri, fiindcă a fost o zi atât deinteresantă, încât trebuie neapărat să vorbesc despre ea cu cineva. Amplecat din Bucureşti într-un taxi îngrijit, condus de un tip mărunţel, şi elîngrijit, cu care abia am putut schimba două vorbe (Snagov fiind unadintre ele). După o scurtă consultare a hărţilor rutiere şi multe bătăi peumăr liniştitoare (umărul meu, ca să fiu mai exact), am pornit la drum.
Călătoria ne-a luat toată după-amiaza. Am mers pe drumuri în generalasfaltate, dar pline de praf, străbătând un peisaj în principal agricol,întrerupt din când în când de păduri.
Primul meu contact cu lacul Snagov a fost la semnele entuziaste aleşoferului, când am privit pe fereastră şi n-am văzut decât copacii. Aceastaa fost însă doar avampremiera. Nu ştiu la ce mă aşteptasem, de fapt; credcă am fost atât deprins de curiozitatea mea de istoric, încât nu-mi creasemniciun fel de aşteptări. Prima imagine a lacului mi-a adus însă o tresărire.
Este un loc excepţional de frumos, prietene, bucolic şi parcă de pe altă
lume. Închipuie-ţi, dacă vrei, o întindere lungă de apă cristalină, pe care oîntrezăreşti de pe şosea printre copacii deşi. Ici şi colo se înalţă vile cochete;uneori nu poţi zări decât un horn elegant pe acoperiş ori un zid circular,dar majoritatea par a data de la începutul secolului trecut sau chiar de maimult timp.
— 454 —
Când ajungi la un luminiş – noi am oprit în dreptul unui restaurant înspatele căruia se legănau trei bărci la mal –, poţi vedea, în mijlocul lacului,insula pe care se ridică mănăstirea, iar aceasta îţi oferă o privelişte ce nu s-a schimbat, cu siguranţă, de secole. Insula se află la mică distanţă de ţărmşi e împădurită, ca şi malurile. Deasupra copacilor se înalţă cupolelebizantine ale mănăstirii, ce aruncă peste apă dangătul clopotelor lovite (aşacum am aflat mai târziu) de un călugăr cu un ciocan de lemn. Sunetulacela al clopotelor, reverberat pe deasupra lacului, mi-a strâns inima; îmipărea unul dintre acele mesaje de peste timp, care strigă pentru a fidescifrat, dacă ar exista cineva care i-ar înţelege semnificaţia. Eu şi şoferulcare mă adusese am fi putut fi, aşa cum stăteam acolo în lumina înserăriireflectată de apă, spioni ai armatei otomane, trăgând cu ochiul la acelbastion al unei credinţe străine, nicidecum doi călători prăfuiţi, alături deautomobilul lor.
