— În orice caz, am hotărât să mai săpăm puţin în jur şi aici –
Georgescu mă conduse înapoi, spre intrare, şi ridică o altă carpetă –, aiciam găsit o a doua lespede, exact la fel ca prima.
Am privit-o îndelung. Într-adevăr, avea aceleaşi dimensiuni, aceeaşiformă şi era tot neornamentată.
— Aşa că am săpat şi aici, continuă Georgescu.
— Şi ce aţi găsit?
— Oh, un schelet foarte drăguţ. Într-un sicriu care mai avea încă oparte a linţoliului deasupra; uimitor, după atâtea secole! Pânza aveaculoarea purpurii, cu broderii de aur, iar scheletul se prezenta în condiţii
— 461 —
bune, şi el înveşmântat în purpură, cu mâneci de un roşu-închis. Cel maigrozav lucru ni s-a părut acela că pe una dintre mâneci era cusut un inel.
Inelul în sine era simplu, dar unul dintre colegii mei consideră că e doar oparte dintr-un ornament mai complex, simbolul Ordinului Dragonului.
Am simţit cum, pentru o clipă, inima parcă a încetat să-mi mai bată.
— Simbolul?
— Da, un dragon cu gheare lungi şi coada încovrigată. Membriiordinului purtau asupra lor tot timpul această reprezentare, de obicei ca oagrafă deprindere a mantiei. Amicul nostru, Vlad, a făcut fără îndoială
parte din ordin, învestit probabil de tatăl lui când a ajuns la vârstamaturităţii. Dar am impresia că deja ştii acest lucru, domnule profesor.
M-am simţit copleşit deopotrivă de păreri de rău, dar şi de uşurare.
— Deci acesta era mormântul său, iar legenda a greşit doar cu puţin.
— Oh, nu prea cred! exclamă Georgescu aşezând carpeta la loc pestelespede. Nu toţi colegii sunt de acord cu mine, dar eu cred că dovezileindică de fapt cu totul altceva.
Nu m-am putut împiedica să nu-l privesc surprins.
— Dar atunci ce-i cu veşmintele acelea regeşti şi cu inelul?
— Tipul ăsta era probabil şi el membru al Ordinului Dragonului – unnobil de rang înalt –, şi poate că pentru ocazia asta a fost îmbrăcat cuhainele lui Dracula. Poate chiar a fost „invitat” să moară, ca să existe uncadavru în acest mormânt… cine ştie când.
— Aţi îngropat scheletul la loc?
Nu puteam să nu întreb; lespedea era mult prea aproape de picioarelenoastre.
— Oh, nu! L-am trimis la Muzeul de Istorie din Bucureşti, dar nu poţimerge acolo pentru a-l vedea; l-au pus la păstrare, cu toate hainele luifrumoase. Păcat!
Georgescu nu părea foarte afectat, de parcă scheletul respectiv ar fi fostinteresant, dar deloc important, cel puţin în comparaţie cu cel care ar fiputut fi.
— Nu înţeleg, am mărturisit. Cu atât de multe dovezi, de ce nu crezi că
— 462 —
era Vlad Dracula?
— Foarte simplu. Tipul ăsta avea şi cap. Dracula a fost decapitat, iarcapul lui a fost luat de turci la Istanbul, ca un trofeu. Aşa că acum facsăpături în vechea temniţă, ca să găsesc un alt mormânt. Cred că trupul afost luat din mormântul său din faţa altarului, pentru a zădărnici căutărilejefuitorilor de morminte sau poate pentru a-l proteja de ulterioarelenăvăliri ale turcilor. Cred că e undeva în altă parte pe insulă.
Buzele îmi ardeau de atâtea întrebări câte aş fi vrut să-i pun, darGeorgescu se ridică şi se întinse.
— N-ai vrea să mergem la restaurantul de pe mal să mâncăm? Mie mi-eaşa o foame, că aş putea înfuleca singur o oaie întreagă. Dar putem asistamai întâi la începutul slujbei, dacă vrei. Unde stai?
I-am mărturisit că nu aveam idee unde aş putea să-mi găsesc o cameră
şi că trebuia să-i ofer cazare şi şoferului.
— Şi aş mai avea multe de discutat cu dumneata, am adăugat.
— Şi eu. Putem vorbi în timpul mesei.
Trebuia să discut întâi cu şoferul, aşa că ne-am înapoiat la ruineletemniţei. Am aflat că arheologul avea o barcă, pe care o ţinea ceva mai josde mănăstire, şi ne putea duce cu ea pe uscat; a promis, de asemenea, că îlva ruga pe proprietarul restaurantului să ne găsească o locuinţă.
Georgescu îşi strânse echipamentul, dădu liber ajutoarelor sale şi apoi mă
conduse din nou în biserică, la timp pentru a-i vedea pe stareţ şi pe cei treicălugări, îmbrăcaţi ca şi el în negru, ieşind din altar. Doi erau bătrâni, darunul dintre ei avea încă barba castanie şi se ţinea drept. Cu mişcări lente,s-au întors toţi cu faţa spre altar, stareţul fiind în frunte şi ducând înmână o cruce şi un glob. Pe umeri avea acum un patrafir ţesut cu purpuriuşi auriu, ce lucea în lumina lumânărilor.
În faţa altarului se înclinară, iar călugării se întinseră pentru unmoment pe podeaua de piatră – chiar deasupra mormântului gol, amremarcat. Timp de o clipă am avut oribila senzaţie că fac plecăciuni nuînaintea altarului, ci a locului de îngropăciune al lui Ţepeş.
Brusc a început să răsune o melodie stranie, părând că se ridică din
— 463 —
zidurile bisericii înseşi, ca o boare: călugării psalmodiau. Stareţul a trecutdincolo de uşile altarului – am încercat să nu întind gâtul pentru a zăriceva din sanctuar – şi a ieşit apoi ducând în mâini o carte mare, cucopertele bogat ornamente, deasupra cărora a desenat o cruce în aer. Apoi aaşezat-o pe altar. Unul dintre călugări i-a întins o cădelniţă cu un lanţ
