Am mâncat de seară într-o cârciumă din apropierea centrului. De acolo
— 467 —
puteam vedea zidurile exterioare ale fostului palat şi, în vreme ce neînfruptam din tocăniţă şi pâine, Georgescu mi-a spus că Târgovişte este celmai potrivit loc din care să pleci spre fortăreaţa din munţi a lui Dracula.
— În 1456 a preluat pentru a doua oară tronul Valahiei, a precizat el, şia decis să construiască un castel mai sus de Argeş, în care să se poată
refugia când năvăleau turcii în zonele de câmpie. Munţii dintre Târgovişteşi Transilvania – şi regiunile sălbatice din Transilvania în sine – au fostdintotdeauna un refugiu pentru valahi. Dracula… Georgescu se întrerupsepentru o clipă, rupse o bucată de pâine şi începu să şteargă cu ea sosul dinfarfurie, apoi continuă zâmbind: Dracula ştia că există deja vreo două
fortăreţe în ruine, ce datau cel puţin din secolul al XI-lea, şi a hotărât s-orefacă pe una dintre ele, vechiul Castel Argeş. Avea nevoie de mână ieftină
de lucru, aşa că, în felul său amabil, i-a invitat pe toţi boierii la o mică
masă de Paşte. Nobilii au venit la curtea de aici, din Târgovişte,înveşmântaţi în cele mai strălucite haine ale lor, iar el le-a dat să bea şi să
mănânce din belşug. După aceea i-a ucis pe cei care îi erau cei maiincomozi, iar pe restul – împreună cu soţiile şi copiii lor – i-a mânatcincizeci de kilometri mai sus, în munţi, pentru a reconstrui castelul.
Georgescu privi în jurul farfuriei, pe masă, aparent în căutarea unei altebucăţi de pâine. Ei bine, de fapt realitatea a fost mai complicată; aşa eîntotdeauna istoria României. Fratele mai mare al lui Vlad, Mircea, fuseseasasinat de inamicii săi politici cu câţiva ani înainte, în Târgovişte. CândDracula a venit la putere, a pus să fie dezgropat sicriul fratelui său şi aconstatat că bietul om fusese înmormântat de viu. Atunci a trimis invitaţiaaceea boierilor, răzbunându-l astfel pe fratele lui şi făcând totodată rost demuncitori pentru castelul lui din munţi. Nu departe de fortăreaţa originală
existau cuptoare de ardere a cărămizilor, şi toţi cei care au supravieţuitcălătoriei au fost siliţi să muncească zi şi noapte la refacerea zidurilor şi aturnurilor. Vechile balade din regiune povestesc că hainele strălucitoare aleboierilor s-au transformat în zdrenţe înainte ca renovarea să fie gata. Amremarcat – conchise Georgescu, luând un ultim rest de mâncare dinfarfurie – că Dracula era un tip pe cât de nesuferit, pe atât de practic.
— 468 —
Aşa se face că mâine vom porni şi noi pe urmele acelor nefericiţi boieri,dar nu pe jos, ca ei.
Este pitoresc să vezi ţăranii în costumele lor populare, printre orăşeniiîn haine moderne. Bărbaţii poartă cămăşi albe şi veste închise la culoare,iar în picioare au un fel de încălţări extraordinare din piele, cu şireturi totdin piele legate pe picior până la genunchi, de parcă ar fi păstori romanireveniţi brusc la viaţă. Femeile, în majoritate brunete, ca şi bărbaţii, şifoarte frumoase, poartă fuste grele şi bluze cu broderii bogate, peste carepun un ilic strâns pe corp. Par oameni plăcuţi şi energici, care vorbesc, râdşi se târguiesc în piaţa oraşului, pe care am vizitat-o şi eu ieri-dimineaţă,imediat ce am ajuns.
Nici acum nu am de unde să expediez această scrisoare, aşa încât o voipăstra la adăpost în sacul meu.
Al tău cu sinceritate,
Bartholomew
Dragul meu prieten,
Spre încântarea mea, am ajuns într-un sat de pe Argeş, după un drumde o zi printre nişte munţi de vis, în căruţa unui ţăran a cărui palmă amumplut-o generos cu arginţi. Drept urmare, mă doare tot corpul, dar suntentuziasmat. Satul e un veritabil miracol pentru mine, ceva desprins parcă
din poveştile fraţilor Grimm, şi mi-ar fi plăcut să-l poţi vedea şi tu măcarpentru o oră, pentru a sesiza uriaşa distanţă care îl desparte de lumeaEuropei Occidentale. Casele mici, unele dintre ele sărăcăcioase şi şubrezite,dar toate cu un aer vesel, au streşini largi şi hornuri mari, în vârful cărorapoţi vedea cuiburile imense ale berzelor.
M-am plimbat primprejur în această după-amiază împreună cuGeorgescu şi am descoperit că o piaţetă în centrul satului serveşte ca loc deadunare, cu un puţ pentru localnici şi o adăpătoare pentru vitele carestrăbat satul în sus şi-n jos de două ori pe zi. Sub un şopron funcţionează ocârciumă, un loc zgomotos unde am fost nevoit să le fac cinste muşteriilorcu un rând după altul de un fel de apă de foc afurisită; gândeşte-te la asta
— 469 —
în vreme ce stai la Lupul de Aur cu o halbă de bere domoală în faţă! Există
însă printre aceştia şi unul sau doi oameni cu care chiar pot comunica.
Unii şi-l amintesc pe Georgescu din vizitele sale anterioare aici şi l-ausalutat cu palme zdravene trase pe spate când am sosit, deşi alţii au părutsă-l evite. Georgescu spune că până la fortăreaţă şi înapoi e drum de o zi,dar n-am găsit încă pe nimeni dispus să ne ducă până acolo; vorbesc deurşi, de lupi şi, desigur, de vampiri – „moroi”, aşa le zic ei pe limba lor.
Încep să prind câteva cuvinte în română, iar italiana, franceza şi latina îmisunt de mare folos când încerc să-mi dau seama ce spun unii şi alţii. Învreme ce stăteam de vorbă cu câţiva băutori cu părul alb, majoritateasătenilor s-au oprit să ne privească deloc discret – neveste, ţărani, osumedenie de ţânci desculţi şi fete tinere, veritabile frumuseţi cu ochinegri. La un moment dat m-am pomenit înconjurat de atât de mulţilocalnici care se prefăceau că vor să scoată apă din puţ, să măture treptelede la intrare sau să discute cu hangiul, încât am izbucnit în râs şi toţi aurămas cu ochii ţintă la mine.
Mai multe, mâine. Ah, ce bine mi-ar prinde o oră de sporovăială cu tine,în limba mea – şi a ta, fireşte!
Al tău cu devotament,
Rossi
Dragul meu prieten,
Spre marea mea încântare, am fost până la fortăreaţa lui Vlad şi înapoi.
Acum ştiu de ce am vrut s-o văd; a conferit o anume aură de realitate vieînspăimântătoarei figuri pe care o caut în moarte – sau pe care o voi căutacurând undeva, cumva, dacă hărţile mele se dovedesc de vreun folos. Voiîncerca să-ţi descriu excursia, fiindcă vreau să-ţi poţi imagina şi tu scena şipentru a o imortaliza totodată în scris.
Am pornit în zori, în căruţa unui tânăr sătean, care pare a fi un omavut şi e fiul unuia dintre clienţii obişnuiţi ai cârciumei. Se pare că
părintele lui i-a cerut să ne ducă acolo, iar fiul s-a supus fără tragere deinimă. Când am urcat în căruţă, la prima oră a dimineţii, omul a arătat
— 470 —
spre munţi de câteva ori, clătinând din cap şi repetând: „Poenari?
Poenari?” În cele din urmă s-a resemnat însă şi şi-a îndemnat caii, două
animale mari şi cafenii luate în ziua aceea de la munca câmpului.
Tânărul părea el însuşi un personaj extraordinar, înalt şi cu umerifoarte laţi sub cămaşa şi vesta de lână; când şi-a pus şi căciula, am văzut că
ne depăşeşte cu două capete zdravene. Mi se părea oarecum hilară sfiala cucare privea călătoria noastră, deşi în mod cert n-ar trebui să râd de temerileoamenilor de aici, după cele văzute de mine însumi în Istanbul (şi desprecare, aşa cum ţi-am mai spus, vreau să-ţi povestesc prin viu grai).
