Soarele apuse înainte ca mâncarea să fie gata şi, când coborî dincolo demunţi, întunericul învălui totul, turnurile profilându-se clar pe fundalulunui crepuscul perfect. Ceva – bufniţe? lilieci? – zbură prin găurile oarbeale ferestrelor, prin care ţâşniseră altădată nori de săgeţi împotriva turcilorcotropitori. Mi-am luat pătura şi m-am apropiat cât mai mult posibil defoc. Georgescu împărţea deja tocana delicioasă şi, în timp ce mâncam, amvorbit iar despre istoria locului.
— Unul dintre cele mai triste episoade ale legendei lui Dracula s-apetrecut aici. Ai auzit despre prima lui soţie?
— 475 —
Am clătinat din cap.
— Ţăranii care locuiesc în apropiere spun despre ea o poveste pe care euo cred adevărată. Se ştie că, în toamna lui 1462, Dracula a fost alungat dincastelul său de turci şi nu s-a mai întors aici când a revenit pe tronulValahiei în 1476, nu cu mult înainte de a fi ucis. Baladele din această
regiune spun că în noaptea în care armatele turceşti au ajuns pe culmeaopusă, de acolo – şi-mi arătă spre bezna pădurii –, şi-au făcut tabăra învechea cetate de la Poenari şi au încercat să distrugă castelul trăgând cutunurile în el de pe celălalt mal al râului. N-au reuşit, aşa încâtcomandantul lor a ordonat un asalt masiv a doua zi dimineaţă.
Georgescu se întrerupse pentru a aţâţa focul; lumina flăcărilor dansa pechipul lui oacheş şi sclipea reflectată în dinţii de aur, iar părul săucârlionţat căpătase aspectul unor coarne.
— În acea noapte, un sclav din tabăra otomană, rudă cu Dracula, a traspe furiş o săgeată printr-o deschizătură în turn, acolo unde ştia că suntîncăperile locuite de el. Prins de săgeată era un mesaj prin care Dracula eraavertizat să fugă din castel înainte ca el şi familia lui să fie luaţi prizonieri.
Sclavul a zărit silueta soţiei citind biletul la lumina lumânărilor. Baladelelocale povestesc cum aceasta i-a spus soţului ei că mai degrabă s-ar lăsamâncată de peştii din Argeş decât să cadă în mâinile turcilor. Ştii, turciinu erau deloc drăguţi cu prizonierii lor, adăugă Georgescu rânjind. Apoi aalergat în sus pe scările din turn, probabil cel de colo, şi s-a aruncat în gol.
Iar Dracula, desigur, a fugit prin tunelul secret. Partea asta a Argeşuluieste numită şi astăzi Râul Doamnei.
M-am simţit scuturat de un fior, după cum îţi poţi imagina; cu numaicâteva ore înainte privisem şi eu în jos de acolo şi văzusem că distanţapână la apele Argeşului e teribilă.
— Dracula a avut copii cu soţia aceasta?
— Oh, da, răspunse arheologul şi-mi mai puse în farfurie puţină
mâncare. A avut un fiu, pe Mihnea cel Rău, care a domnit în Valahia laînceputul secolului al XVI-lea. Au urmat din spiţa sa o serie de Mihnea şide Mircea, toţi indivizi deloc plăcuţi. Dar Dracula s-a căsătorit a doua
— 476 —
oară, cu o unguroaică rudă a lui Matei Corvin, regele Ungariei. Şi larândul lor au adus pe lume o sumedenie de mici Dracula.
— Mai trăieşte vreun urmaş de al lor în Valahia sau în Transilvania?
— Nu cred. Aş fi aflat de ei dacă ar mai fi trăit. Georgescu rupse obucată de pâine şi mi-o întinse, continuându-şi explicaţiile: Această a doualinie de urmaşi stăpânea pământuri în regiunea Szekler şi în timp s-aîncrucişat cu maghiarii. Ultimul dintre ei s-a căsătorit cu o fată din familiade nobili Getzi şi a dispărut şi el.
Printre îmbucături, am scris în carneţel tot ce mi-a povestit arheologul,deşi nu credeam că spusele lui mă vor conduce la vreun mormânt.
Iar acest lucru mă îndemnă să-i pun o ultimă întrebare, deşi nu-mi eradeloc comod s-o fac în bezna care ne învăluia:
— N-ar fi oare posibil ca Dracula să fi fost înmormântat în această
cetate sau ca trupul lui să fi fost mutat aici de la Snagov, pentru a fi maibine protejat?
Georgescu râse uşor.
— Încă mai speri, nu-i aşa? Bătrânul e încă la Snagov undeva, ascultă-mă pe mine. Desigur, capela de acolo avea o criptă – o zonă mai joasă, lacare se ajunge coborând vreo două trepte. Am dezgropat-o cu ani în urmă,când am venit aici prima dată. Sătenii au refuzat săptămâni întregi să-mivorbească după aceea. Dar n-am găsit nimic. Nici măcar câteva oase.
Nu peste mult timp, arheologul începu să caşte cu poftă. Ne-am trasproviziile mai aproape de foc, ne-am înfăşurat în pături şi ne-am întinsalături. Noaptea era rece şi m-am felicitat pentru că-mi pusesem hainegroase. O vreme am privit la stele – păreau minunat de aproape de abisulacela negru – şi am ascultat sforăielile lui Georgescu.
În cele din urmă probabil că am adormit şi eu, fiindcă, atunci când m-am trezit, flăcările se domoliseră şi un nor scămos acoperise culmea.
Tremuram şi tocmai mă pregăteam să mă ridic şi să mai pun lemne pe foc,când un foşnet mi-a îngheţat sângele în vine. Nu eram singuri între ruine,şi creatura – ce-o fi fost ea – cu care împărţeam locul era foarte aproape. M-am ridicat încet în picioare, cu gândul să-l trezesc pe arheolog la nevoie şi
— 477 —
întrebându-mă dacă avea în sacul lui cu provizii şi vreo armă. Acum selăsase din nou o linişte mormântală, dar după câteva secunde n-am maiputut îndura nesiguranţa. Am luat o creangă din grămada de lângă foc, i-am împins celălalt capăt în flăcări şi, când s-a aprins, aveam gata o torţă.
Brusc, în adâncul zonei în care se aflase capela, lumina torţei dădu laiveală licărul roşcat al unei perechi de ochi. Aş minţi, prietene, dacă ţi-aş
spune că părul nu mi s-a zbârlit pe ceafă. Ochii s-au apropiat puţin, darnu-mi puteam da seama la ce distanţă de pământ se aflau. Pentru o clipă
îndelungă m-au privit şi am simţit, iraţional, că lucea în ei un fel derecunoaştere, ca şi cum ştiau cine sunt şi acum mă cântăreau. Apoi, cu unfoşnet printre ierburi, o fiară se ivi pe jumătate din întuneric, întoarsecapul într-o parte şi-n alta, după care se retrase din nou în beznă. Era unlup de o mărime uimitoare; în lumina slabă i-am putut vedea blana deasă şicapul masiv pentru o fracţiune de secundă înainte de a dispărea dincolo deruine.
M-am aşezat din nou, nevoind să-l trezesc pe Georgescu odată cepericolul trecuse, însă nu mai puteam adormi. Din nou şi din nou, înmintea mea, vedeam ochii aceia vii, care parcă mă cunoşteau. Cred că până
la urmă am aţipit, dar la un moment dat am sesizat un sunet îndepărtat, cepărea a pluti până la noi din adâncurile pădurii. Deja nu mai aveamrăbdare să stau în pătură, aşa că m-am ridicat din nou şi m-am furişatpână la marginea curţii, pentru a privi peste zid. Cel mai adânc hău seprăvălea de acolo până la Argeş, aşa cum am mai spus, dar în stânga mease afla o zonă în care pădurea cobora mai lin şi de acolo am auzit unmurmur de voci şi am văzut ceea ce mi s-a părut a fi focuri de tabără. M-am întrebat dacă ţiganii îşi opreau şatrele în aceste păduri; dimineaţă
trebuia să-l întreb asta pe Georgescu. Ca şi când gândul meu l-ar fi trezit,arheologul apăru brusc alături de mine, ca o umbră, cu ochii pe jumătateînchişi.
— S-a întâmplat ceva? întrebă, privind şi el dincolo de zid.
l-am arătat luminile.
— Ar putea fi o şatră de ţigani?
— 478 —
— Nu, nu atât de departe de civilizaţie, râse el şi căscă, dar în luminaflăcărilor am văzut că ochii lui erau strălucitori şi perfect treji. E ciudat,totuşi, adăugă apoi, hai să aruncăm o privire.
