Se întoarse către mine, apoi privi pe fereastră şi mi s-a părut, din expresia ei, că nici ea nu ştie ce anume să simtă, dar că sângele îi fierbe în întregul corp.
Când am coborât din autobuz în Budapesta, era deja aproape seară şi, cu un veritabil şoc, mi-am dat seama că nu trecuseră decât câteva ore de când plecasem din aceeaşi staţie, dimineaţă. Şi totuşi, aveam impresia că trăisem câţiva ani de atunci. Scrisorile lui Rossi erau închise în siguranţă în servieta mea, iar conţinutul lor îmi aducea în minte imagini vii; puteam vedea o reflexie a lor însă şi în ochii lui Helen. Stătea cu o mână trecută pe sub braţul meu, ca şi cum cele aflate în ziua aceea îi zdruncinaseră încrederea în sine.
Voiam să-i cuprind umerii cu braţul, s-o îmbrăţişez şi s-o sărut în stradă, să-i spun că eu n-o voi părăsi niciodată şi că nici Rossi n-ar fi trebuit s-o facă – s-o părăsească pe mama ei, adică. M-am mărginit să-i strâng însă mâna lângă mine şi s-o urmez pe drumul spre hotel.
Când am ajuns în hol, am avut iarăşi senzaţia că lipsisem mult timp; cât de straniu mi se părea că locurile acestea străine începeau să-mi devină familiare după numai două-trei zile. La recepţie ne aştepta un bilet de la mătuşa ei, pe care Helen l-a citit cu nerăbdare.
— Eram sigură! Vrea să cinăm împreună în seara asta, aici la hotel. Probabil că îşi va lua, cu această ocazie, rămas-bun de la noi.
— Îi vei spune?
— 487 —
— Despre scrisori? Cred că da. Întotdeauna îi spun Évei totul, mai devreme sau mai târziu.
M-am întrebat dacă îi spusese cumva despre mine ceva ce eu nu ştiam, dar mi-am alungat gândul.
Aveam la dispoziţie puţin timp pentru a ne spăla şi a ne îmbrăca înainte de cină. Eu mi-am pus cea mai curată dintre cele două
cămăşi deja murdare şi m-am ras în faţa oglinzii din cameră, iar când am coborât, Helen încă nu se vedea, dar Éva ajunsese deja.
Stătea cu spatele spre mine, privind pe geam în stradă. Văzută
astfel, mai pierdea puţin din formidabila energie şi intensitate a înfăţişării pe care şi-o asuma în public. Îmbrăcată în jacheta verde-închis, era relaxată, poate chiar adusă uşor de spate. Întorcându-se brusc, m-a eliberat de greutatea de a decide dacă ar fi trebuit s-o strig sau nu şi, înainte ca radiosul ei zâmbet să mă întâmpine, i-am zărit în ochi o expresie de îngrijorare. Se apropie grăbită pentru a-mi strânge mâna, iar eu am sărutat-o pe a ei. N-am schimbat niciun cuvânt, dar ne-am purtat şi ne-am simţit de parcă am fi fost doi vechi prieteni ce se întâlnesc după o despărţire de luni sau ani de zile.
O clipă mai târziu apăru şi Helen, spre uşurarea mea, şi am intrat cu toţii în restaurantul cu feţe de masă albe şi porţelanuri urâte. Ca şi mai înainte, mătuşa comandă şi pentru noi, iar eu m-am relaxat în scaun, obosit, în vreme ce ele au discutat timp de câteva minute. La început păreau să schimbe câteva glume afectuoase, dar în scurt timp figura Évei se înnegură şi am văzut-o luând furculiţa în mână
şi începând s-o învârtă între degete gânditoare. Apoi şopti ceva, şi Helen se încruntă la rândul ei.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, conştient că îmi luasem deja porţia de secrete şi mistere pe ziua respectivă.
— Mătuşa a descoperit ceva, mi-a răspuns Helen coborând vocea, deşi puţini dintre meseni cunoşteau probabil engleza. Ceva ce ar putea fi neplăcut pentru noi.
— 488 —
— Ce anume?
Éva înclină din cap şi vorbi din nou, foarte încet, iar sprâncenele lui Helen coborâră şi mai mult.
— Nu e bine, şopti ea. Mătuşii i-au fost puse întrebări despre tine… Despre noi. Mi-a spus că a primit în această după-amiază
vizita unui inspector de poliţie pe care îl cunoaşte de multă vreme.
Omul şi-a cerut scuze şi a spus că era doar o problemă de procedură, dar a interogat-o cu privire la prezenţa ta în Ungaria, la interesele tale şi la… la relaţia dintre noi. Mătuşa e foarte inteligentă
în probleme de genul ăsta şi, când l-a luat la rândul ei la întrebări, poliţistul i-a spus că a fost… cum se spune… a fost pus pe această
pistă de Géza József.
— Géza!?
— Ţi-am spus eu că e o pacoste! A încercat să mă chestioneze şi pe mine la conferinţă, dar l-am ignorat. Se pare că lucrul ăsta l-a înfuriat mai tare decât mi-aş fi închipuit. Mătuşa spune că face parte din poliţia secretă şi că se poate dovedi foarte periculos pentru noi.
Lor nu le plac reformele liberale şi se străduiesc să menţină vechea situaţie.
Ceva din glasul ei m-a îndemnat s-o întreb:
— Tu ştiai deja? Ce post deţine în cadrul poliţiei secrete?
Helen înclină din cap cu vinovăţie.
— Îţi spun mai târziu.
Nu eram sigur cât de mult voiam să aflu, dar ideea de a fi urmăriţi de uriaşul acela arătos nu-mi era deloc pe plac.
— Şi ce vrea?
— Are impresia, probabil, că eşti implicat în mai mult decât nişte simple studii istorice. E de părere că ai venit aici căutând altceva.
— Păi, are dreptate, am replicat pe un ton scăzut.
— Şi e hotărât să afle ce anume cauţi. Sunt sigură că ştie unde am fost astăzi; sper că n-o va lua şi pe mama la întrebări. Mătuşa l-a îndepărtat pe poliţist cât de mult a putut de… de pista corectă, dar
— 489 —
acum e îngrijorată.
— Dar ea ştie ce… pe cine caut?
