Helen rămase tăcută o clipă, dar, când şi-a ridicat ochii spre mine, am citit în ei o rugăminte mută.
— Da. Mi-am spus că ne-ar putea ajuta într-un fel oarecare.
— Şi are vreo sugestie, ceva?
— Spune doar că e bine că părăsim mâine Ungaria şi ne atenţionează să nu vorbim cu niciun necunoscut.
— Fireşte că nu! Mai ştii, poate că József va vrea să studieze documentele noastre despre Dracula mâine la aeroport.
— Te rog! imploră ea în şoaptă. Nu glumi cu asta, Paul. Poate fi o chestie foarte serioasă. Dacă voi vrea să mă mai întorc vreodată
aici…
M-am retras într-o tăcere ruşinată. Nu o spusesem ca pe o glumă, ci doar pentru a-mi exprima exasperarea. Chelnerul ne aducea deja desertul – prăjituri şi cafea, la care Éva ne îndemnă cu o grijă
maternă, de parcă punându-ne la îngrăşat ne putea feri de relele din lume. În timp ce mâncam, Helen i-a povestit despre scrisorile lui Rossi, iar mătuşa clătina lent din cap, atentă, fără a spune însă
nimic. Când am luat ultima înghiţitură de cafea, s-a întors spre mine, iar Helen mi-a tradus fără a-şi ridica ochii din farfurie:
— Dragul meu, începu Éva, strângându-mi mâna aşa cum făcuse şi sora ei cu câteva ore în urmă. Nu ştiu dacă ne vom mai revedea vreodată, dar eu sper că da. Până atunci însă, ai grijă de nepoata mea sau cel puţin las-o pe ea să aibă grijă de tine – aici îi aruncă lui Helen o privire piezişă, pe care ea se prefăcu că n-o observă – şi aveţi grijă să vă întoarceţi amândoi cu bine la studiile voastre. Helen mi-a povestit despre misiunea ta, pe care o consider una meritorie, dar, dacă n-o vei putea duce la îndeplinire în scurt timp, va trebui să revii acasă, ştiind că ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri. Şi trebuie să-ţi continui viaţa, prietene, fiindcă eşti tânăr şi ai tot viitorul în faţă.
Acestea fiind spuse, îşi tamponă buzele cu şervetul şi se ridică de
— 490 —
la masă. La uşă îşi îmbrăţişă nepoata în tăcere şi se întinse pentru a mă săruta pe mine pe ambii obraji. Avea o expresie gravă şi, cu toate că nicio lacrimă nu îi licărea în ochi, am văzut pe chipul ei un regret profund. Maşina ei elegantă o aştepta. Ultima imagine pe care o am cu ea este pe bancheta din spate a automobilului, făcându-ne semn delicat cu mâna.
Timp de câteva secunde, Helen păru incapabilă să vorbească. Se întoarse spre mine, apoi în direcţie opusă, iar în cele din urmă se hotărî şi mă privi în faţă.
— Vino, Paul. E ultima noastră oră liberă în Budapesta. Mâine va trebui să ne grăbim spre aeroport. Vreau să facem o plimbare.
— O plimbare? Cum rămâne atunci cu poliţia secretă şi cu interesul ei pentru mine?
— Vor să ştie ce ai tu în minte, nu să te înjunghie pe vreo alee dosnică, replică ea zâmbind. Şi sunt la fel de interesaţi de mine.
Vom merge prin locuri bine iluminate, pe strada principală, dar vreau să mai vezi oraşul o ultimă dată.
Ideea unei plimbări mă încânta, ştiind că poate nu voi mai avea o a doua ocazie în viaţă să vin la Budapesta, aşa că am ieşit din nou în noaptea înmiresmată. Am pornit spre fluviu, mergând, aşa cum promisese Helen, doar pe străzile principale. În faţa podului ne-am oprit, apoi ea păşi înainte, trecându-şi palma pe balustradă.
Deasupra apei am mai făcut un scurt popas, privind înainte şi înapoi, la cele două părţi ale oraşului, şi i-am simţit încă o dată
întreaga măreţie, aproape distrusă de război. Lumini străluceau pretutindeni, tremurând pe suprafaţa întunecată a apei. Helen rămase o clipă lângă balustradă, apoi se întoarse, parcă fără tragere de inimă, pentru a o lua înapoi, spre Pesta. Îşi scosese jacheta şi, când s-a răsucit, am zărit o formă neregulată pe spatele bluzei.
Apropiindu-mă, am văzut că era un păianjen enorm, care îşi ţesuse pânza între umerii ei; filamentele subţiri erau clar vizibile în lumina becurilor. Mi-am amintit că văzusem pânze de păianjeni peste tot pe
— 491 —
marginile podului, pe unde trecuse ea cu mâna.
— Helen, am spus încet, să nu te sperii, dar e ceva pe spatele tău.
Am văzut cum a îngheţat.
— Ce?
— Am să-l dau la o parte. E doar un păianjen.
Un fior o străbătu, dar rămase nemişcată până ce am azvârlit creatura cu un bobârnac. Recunosc că m-am scuturat şi eu, fiindcă
era cel mai mare păianjen pe care îl văzusem vreodată, aproape cât jumătate din lăţimea palmei mele. Când l-am aruncat, a izbit balustrada cu un bufnet audibil, şi Helen a scos un ţipăt. N-o mai văzusem niciodată speriată, şi strigătul acela slab m-a îndemnat s-o prind de umeri şi s-o scutur bine, ba chiar s-o lovesc.
— E-n regulă, am spus repede, luând-o de braţ şi încercând să-mi păstrez calmul.
Spre surprinderea mea, izbucni într-un scurt hohot de plâns şi apoi se linişti. M-a uluit faptul că o femeie în stare să împuşte vampiri putea fi atât de speriată de un păianjen, dar, la urma urmei, fusese o zi lungă şi grea. Şi în continuare m-a surprins din nou, întorcându-se pentru a privi spre fluviu şi spunându-mi cu voce joasă:
— Am promis că-ţi voi povesti despre Géza.
— Nu trebuie să-mi spui nimic.
Speram că glasul nu-mi sunase prea nervos. Helen se îndepărtă
câţiva paşi, ca pentru a lăsa în urmă locul cu păianjenul, deşi creatura dispăruse, căzând poate în Dunăre.
— Nu vreau să te mint prin omisiune. În facultate, am fost îndrăgostită de el o perioadă, sau aşa am crezut, iar el în schimb a ajutat-o pe mătuşa mea să-mi obţină bursa şi paşaportul.
M-am crispat, privind-o fix.
— Oh, n-a fost chiar atât de rău, explică ea. N-a zis: „Culcă-te cu mine şi poţi să pleci în Anglia”. De fapt, omul e mai subtil. Şi nici n-a obţinut de la mine chiar tot ce a vrut. Dar când mi-a pierit
