În timpul scurs de când eram noi tineri, draga mea, s-a produs o revoluţie sexuală, o bacanală de proporţii mitice pe care tu nu ai trăit s-o vezi; acum, în Occident cel puţin, tinerii nu mai au nevoie de preliminarii. Dar îmi amintesc de restricţiile din vremea noastră cu aproape acelaşi dor cu care evoc momentul dispariţiei lor, legitime, de mult mai târziu. Acelea sunt amintiri pe care nu le pot împărtăşi cu nimeni: cunoaşterea intimă a veşmintelor celuilalt, în situaţia în care eram nevoiţi să amânăm împlinirea oricărei dorinţe, felul cum renunţarea la orice piesă de îmbrăcăminte era o problemă chinuitoare, astfel încât îmi amintesc cu o claritate torturantă – şi atunci când vreau cel mai puţin – curba delicată a gâtului tău şi gulerul bluzei tale, bluza aceea a cărei formă o ştiam pe dinafară înainte ca degetele mele să-i fi atins măcar ţesătura sau nasturii minusculi, îmi amintesc mirosul de tren şi de săpun aspru al umărului jachetei tale negre, rotunjimea pălăriei tale negre de pai, la fel cum îmi amintesc moliciunea părului tău, aproape în aceeaşi nuanţă cu negrul pălăriei. Când am îndrăznit să
petrecem o jumătate de oră împreună în camera mea de
— 499 —
hotel, în Sofia, înainte de a coborî la următoarea masă
insipidă, am crezut că voi muri de dor. Când ţi-ai aşezat jacheta pe scaun şi ţi-ai pus deasupra bluza, cu gesturi încete şi deliberate, când te-ai întors spre mine cu ochii aceia care nu i-au părăsit nicio clipă pe ai mei, am simţit că încremenesc în focul meu lăuntric. Când mi-ai luat mâinile şi le-ai pus în jurul mijlocului tău, iar ele au avut de ales între textura fustei şi textura mai delicată a pielii tale, mi-a venit să plâng.
Poate că atunci am zărit unica ta imperfecţiune –
unicul loc, poate, pe care nu l-am sărutat niciodată –
micul dragon încovrigat de pe omoplatul tău. Probabil că
mâinile mele l-au atins înainte de a-l vedea. Îmi amintesc tresărirea mea – şi a ta – când l-am văzut şi l-am mângâiat cu un deget curios. În timp, el a devenit pentru mine o parte a geografiei spatelui tău, dar în acel prim moment mi-a inspirat o dorinţă plină de teamă. Fie că
toate astea s-au întâmplat în hotelul acela din Sofia, fie că
nu, trebuie să le fi trăit cam în aceeaşi perioadă când mi s-au întipărit în minte înşiruirea delicată a dinţilor tăi de jos şi pielea din jurul ochilor, cu primele ei semne de vârstă, precum o fină pânză de păianjen…
Aici însemnarea tatei se întrerupe brusc, iar mie nu-mi rămâne decât să mă întorc la scrisorile lui, mai reţinute, către mine.
— 500 —
Capitolul 50
„Turgut Bora şi Selim Aksoy ne aşteptau la aeroportul din Istanbul.
— Paul! Turgut mă îmbrăţişă, mă sărută şi mă bătu pe umăr.
Doamnă profesor! exclamă apoi, strângând mâna lui Helen în palmele sale. Slavă Domnului că aţi ajuns cu bine şi în siguranţă!
Bine aţi revenit triumfători!
— Ei, eu n-aş spune chiar triumfători, am replicat, râzând cam fără tragere de inimă.
— Lasă că vom discuta, vom discuta! mă încurajă Turgut cu alte câteva palme zdravene pe spate.
Salutul lui Selim Aksoy se dovedi mult mai ponderat.
Peste o oră ne aflam în pragul apartamentului lui Turgut, unde doamna Bora ne aştepta, vizibil încântată de întoarcerea noastră.
Atât mie, cât şi lui Helen ne-a scăpat o scurtă exclamaţie de surprindere: era îmbrăcată într-un albastru foarte deschis, ca o micuţă floare de primăvară.
— Vă admiram rochia, îi explică Helen, luându-i mâna în palma ei.
Doamna Bora râse.
— Vă mulţumesc.
Apoi, împreună cu Selim Aksoy, ne servi cu cafea şi cu ceva pe care-l numi börek, un rulou din aluat cu brânză sărată în interior, urmate de o cină formată din cinci sau şase feluri de mâncare.
— Şi acum, prieteni, spuneţi-ne ce aţi aflat.
Sarcina era dificilă, dar împreună i-am relatat ce se întâmplase la conferinţa din Budapesta, întâlnirea mea cu Hugh James, povestea mamei lui Helen şi scrisorile lui Rossi. Turgut a făcut ochii mari când i-am povestit despre cartea cu dragon găsită de Hugh James.
Rememorând toate aceste întâmplări, mi-am dat seama că, într-adevăr, descoperisem multe lucruri noi. Din nefericire însă, niciunul
— 501 —
dintre ele nu ne spunea nimic despre soarta lui Rossi.
La rândul lui, Turgut ne povesti că, în timpul absenţei noastre din Istanbul, avuseseră probleme serioase. Cu două seri înainte, prietenul său de la arhivă fusese atacat pentru a doua oară, chiar în apartamentul în care se odihnea acum. Omul pe care îl lăsaseră cu el pentru a-l veghea adormise şi nu văzuse nimic. Acum angajaseră un altul, sperând că acesta va fi mai atent. Deşi luaseră toate măsurile de precauţie, bietul domn Erozan se simţea foarte rău.
Dar mai aveau şi alte veşti. Turgut dădu pe gât o a doua ceaşcă
de cafea şi se ridică apoi pentru a lua ceva din biroul său; m-am simţit uşurat văzând că de data aceasta nu mă mai invită înăuntru.
Când se întoarse, aduse cu el un notes şi se aşeză din nou lângă
Selim Aksoy, aţintind asupra noastră o privire gravă.
— Ţi-am spus la telefon că, în absenţa voastră, am găsit o scrisoare. Originalul e în slavonă, limba vechilor biserici creştine.
Aşa cum ţi-am povestit, a fost scrisă de un călugăr din Carpaţi şi se referă la călătoriile acestuia în Istanbul. Prietenul meu, Selim, a fost surprins de faptul că scrisoarea nu e în latină, dar poate că acest călugăr era slav de origine. Să v-o citesc acum?
— Desigur, am răspuns, dar Helen ridică o mână.
