Se întoarse spre Selim, şi urmă un schimb rapid de replici în turcă. Am văzut cum ochii lui Helen se îngustează de concentrare.
— Ce năpastă? Cea din baladă?
— Da, draga mea. Pe lângă scrisoare, am mai aflat ceva despre Istanbulul din exact acea perioadă, ceva ce prietenul meu, domnul Aksoy, ştia deja. Spre sfârşitul verii lui 1477, pe o vreme fierbinte, s-a întâmplat aici ceea ce istoricii noştri numesc Ciuma Mică sau Năpasta Mică. Epidemia a secerat multe vieţi în vechiul cartier Pera, astăzi Galata. Cadavrele au fost trase în ţeapă chiar prin inimă, înainte de a fi arse. Procedeul este destul de neobişnuit, fiindcă în mod normal corpurile nefericiţilor erau arse pur şi simplu în afara porţilor oraşului, pentru a împiedica răspândirea bolii. Dar aceasta
— 507 —
a fost o epidemie de scurtă durată şi nu a făcut foarte multe victime.
— Şi credeţi că aceşti călugări – dacă au fost aceiaşi cu cei din baladă – au adus boala în oraş?
— Fireşte că nu avem de unde să ştim, recunoscu Turgut. Dar dacă balada voastră descrie acelaşi grup de călugări…
— M-am gândit la ceva, îl întrerupse Helen. Nu-mi amintesc, Paul, dacă ţi-am povestit asta, dar Vlad Dracula a fost unul dintre primii strategi militari din istorie care au utilizat… cum se spune…
boala în război.
— Arma biologică, am intervenit. Aşa e, mi-a spus Hugh James.
— Da. Când armatele sultanului invadau Valahia, Dracula obişnuia să trimită în tabăra otomană oameni bolnavi de variolă sau de ciumă, deghizaţi în turci, cu misiunea de a infecta cât mai mulţi duşmani înainte de a-şi da sfârşitul.
Dacă lucrurile n-ar fi fost atât de teribile, aş fi zâmbit. Domnitorul valah era pe cât de distrugător, pe atât de creativ, un inamic de o inteligenţă extremă. O clipă mai târziu mi-am dat seama că mă
gândisem la el la timpul prezent.
— Înţeleg, încuviinţă Turgut. Vreţi să spuneţi că, poate, aceşti călugări – dacă erau aceiaşi – au adus ciuma din Valahia.
Helen se încruntă însă.
— Dar asta nu explică un lucru; dacă unii dintre ei erau bolnavi de ciumă, cum de i-a lăsat stareţul de la Sfânta Irina să stea în mănăstirea lui?
— Doamnă, aveţi dreptate. Doar dacă n-a fost ciumă, ci o altfel de boală, dar n-avem cum şti acest lucru.
Urmară câteva momente de tăcere frustrantă, după care, în final, Helen spuse:
— Mulţi călugări ortodocşi au venit în pelerinaj la Constantinopol după cucerirea otomană. Poate că şi acesta era, pur şi simplu, un grup de pelerini.
— Dar căutau ceva ce aparent n-au găsit în peregrinările lor, sau
— 508 —
n-au găsit în Constantinopol. Iar fratele Chiril spune că vor merge în Bulgaria deghizaţi în pelerini, ceea ce ar însemna că în realitate erau altceva; cel puţin, mie aşa mi se pare.
Turgut se scărpină în cap.
— Domnul Aksoy s-a gândit şi el la acest lucru şi mi-a explicat că
majoritatea relicvelor creştine din bisericile Constantinopolului au fost distruse sau furate în vremea invaziei – icoane, cruci, oseminte ale sfinţilor. Desigur, în 1453 nu mai existau aici atâtea comori ca în anii de glorie ai Bizanţului, fiindcă majoritatea obiectelor de preţ
fuseseră furate în timpul cruciadei din 1204 – ştiţi, fără îndoială, acest lucru – şi duse la Roma, la Veneţia şi în alte oraşe din Occident. Turgut îşi desfăcu mâinile, într-un gest de dezaprobare, şi continuă: Tata mi-a povestit despre minunaţii cai de pe bazilica San Marco, din Veneţia, furaţi din Constantinopol de cruciaţi. Vedeţi, invadatorii creştini au fost la fel de răi ca otomanii. În orice caz, prieteni, în timpul invaziei din 1453, unele odoare bisericeşti au fost ascunse, iar altele au fost chiar scoase din oraş înainte ca trupele sultanului să instituie asediul, fiind adăpostite în mănăstiri din afara zidurilor sau duse în secret în alte ţări. Dacă acei călugări erau pelerini, poate că veniseră în oraş cu speranţa de a se închina la vreun obiect sfânt, pe care nu l-au mai găsit. Poate că stareţul celeilalte mănăstiri s-a referit de fapt la o icoană care a fost dusă în taină şi pusă la adăpost în Bulgaria. Dar nu avem cum şti sigur, numai din această scrisoare.
— Acum înţeleg de ce ai spus că trebuie să mergem în Bulgaria, deşi nu-mi pot imagina cum vom reuşi să aflăm mai multe despre povestea asta şi nici cum anume vom ajunge acolo. Şi eşti sigur că
nu mai avem unde să căutăm aici, în Istanbul?
Turgut clătină din cap cu gravitate şi îşi aduse aminte de ceaşca sa de cafea.
— M-am folosit de toate resursele la care m-am putut gândi, inclusiv unele despre care – îmi pare rău să recunosc – nu vă pot da
— 509 —
amănunte. Domnul Aksoy a căutat pretutindeni, în cărţile sale, în bibliotecile prietenilor, în arhivele universităţii. Am discutat cu toţi istoricii pe care i-am găsit, printre care şi un specialist în cimitirele din Istanbul. Nu am descoperit nicio menţiune a vreunei înmormântări neobişnuite a unui străin aici, în acea perioadă. Este posibil să-mi fi scăpat ceva, dar nu ştiu unde aş mai putea căuta acum, rapid. Îmi dau seama că vă va fi greu să vă duceţi în Bulgaria, prieteni. M-aş fi dus eu însumi, numai că mie mi-ar fi şi mai dificil.
Turc fiind, eu nici măcar nu pot participa la conferinţele academice de acolo. Nimeni nu-i urăşte pe urmaşii otomanilor mai rău decât bulgarii.
— Oh, nici românii nu se lasă mai prejos, îl asigură Helen, temperându-şi cuvintele cu un surâs care-i aduse şi lui un zâmbet pe buze.
— Dar… Oh, Doamne! am exclamat rezemându-mă de pernele divanului, năpădit de una dintre acele senzaţii de irealitate care mă
cuprindea tot mai des în ultima vreme. Dar nu ştiu cum vom putea face asta.
Turgut se aplecă spre mine şi aşeză pe masă, în faţa mea, traducerea în engleză a scrisorii călugărului ortodox.
— Nici el n-a ştiut.
— Cine?
— Fratele Chiril. Uite ce e, prietene, când a dispărut Rossi?
