După ce Turgut sfârşi de citit, în salon se lăsă o tăcere adâncă.
Doamna Bora şi Selim Aksoy rămaseră nemişcaţi, Turgut îşi trecu o mână prin coama sa argintie, iar eu şi Helen ne privirăm uimiţi.
— Anul Domnului 6985? am întrebat în cele din urmă. Ce înseamnă asta?
— Documentele medievale erau datate pornind de la anul Creaţiei din Geneză, îmi explică Helen.
— Într-adevăr, preciză Turgut. Conform cronologiei moderne, anul 6985 devine 1477.
Nu mi-am putut împiedica un oftat.
— Scrisoarea are un ton extrem de viu şi reflectă, evident, o intensă preocupare pentru ceva anume. Dar eu unul mă simt pierdut aici, am recunoscut jenat. Data mă determină să bănuiesc o anume conexiune cu fragmentul acela găsit anterior de domnul Aksoy, dar ce dovadă avem că autorul acestei scrisori provenea într-adevăr din Carpaţi? Şi de ce credeţi că are legătură cu Vlad Dracula?
Turgut surâse.
— Excelente întrebări, ca de obicei, tinere necredincios. Să vedem dacă pot răspunde la ele. Aşa cum v-am spus, Selim cunoaşte oraşul foarte bine, iar când a găsit scrisoarea aceasta şi şi-a dat seama că
ne-ar putea fi utilă, a mers cu ea la un prieten al său, custodele vechii biblioteci a Mănăstirii Sfânta Irina, care încă există. Acest prieten a tradus-o în turcă şi s-a arătat foarte interesat de ea, fiindcă
amintea de mănăstirea lui. Dar nu a găsit în biblioteca sa nicio menţiune a vreunei asemenea vizite în 1477 – ori nu a fost
— 505 —
înregistrată de la bun început, ori documentele în cauză au dispărut de mult.
— Dacă misiunea la care se referă era una periculoasă şi secretă, sublinie Helen, probabil că n-a fost menţionată nicăieri.
— Cât se poate de adevărat, dragă doamnă. În orice caz, prietenul lui Selim ne-a fost de ajutor într-o privinţă foarte importantă: a cercetat în cele mai vechi documente monastice pe care le-a găsit şi a descoperit că persoana căreia îi era adresată
scrisoarea, acel Maxim Eupraxius, a fost în ultima parte a vieţii stareţ al unei mănăstiri de la Muntele Athos. Dar în 1477, când i-a fost scrisă această misivă, era stareţ al unui alt lăcaş: al celui de la lacul Snagov.
Turgut sublinie aceste ultime cuvinte cu un ton triumfător.
După câteva clipe de tăcere intensă, Helen murmură:
— «Suntem oameni ai Domnului, oameni din Carpaţi.»
— Poftim? întrebă Turgut, privind-o cu interes.
— Da, am preluat eu ideea. «Oameni din Carpaţi.» E dintr-o baladă, un cântec popular românesc pe care l-a găsit Helen în Budapesta.
Le-am povestit despre vechile cărţi de balade pe care le răsfoiserăm la biblioteca Universităţii din Budapesta, despre gravura cu dragonul şi biserica ascunsă printre copaci. Când am menţionat acest ultim amănunt, sprâncenele lui Turgut s-au ridicat până aproape de linia părului, aşa că am început să caut cu febrilitate printre hârtiile mele. O clipă mai târziu, am găsit traducerea scrisă de mână printre dosarele din servietă –
«Dumnezeule, am exclamat în sinea mea, dacă aş pierde vreodată
această servietă…» – şi le-am citit-o, cu pauze, pentru ca Turgut să
le traducă în turcă doamnei Bora şi lui Selim.
Şi purceseră spre porţi, până la marele oraş.
Purceseră spre marele oraş, venind de pe tărâmul morţii.
— 506 —
«Suntem oameni ai Domnului, oameni din Carpaţi.
Suntem călugări şi sfinţi, dar vă aducem ticăloasă veste.
Aducem veste despre năpasta ce se abate asupra marelui oraş.
Slujindu-ne stăpânul, venim şi plângem pentru moartea lui.»
Purceseră spre porţi şi-ntreg oraşul plânse odată cu ei Când intrară.
— Oh, cât e de ciudat şi de înspăimântător! exclamă Turgut.
Toate baladele dumneavoastră sunt la fel ca aceasta, doamnă?
— Da, majoritatea, răspunse Helen râzând.
Mi-am dat seama atunci că, în entuziasmul meu, uitasem pentru o clipă că Helen se află lângă mine şi cu greu m-am oprit să nu întind mâna pentru a o cuprinde pe a ei şi să nu-mi aţintesc privirea asupra zâmbetului ei sau a pufuşorului întunecat de pe obraji.
— Iar dragonul acela ascuns printre copaci… trebuie să fie o legătură!
— Aş vrea să-l fi văzut şi eu, oftă Turgut şi izbi marginea mesei cu palma atât de tare, încât ceştile de cafea zăngăniră, iar doamna Bora îl bătu uşurel pe braţ, liniştitor. El îi mângâie mâna micuţă.
Nu, uite… năpasta!
