Turgut părea să-mi fi citit gândurile, fiindcă încuviinţă cu o mişcare din cap.
— Înţeleg că aţi auzit despre ieniceri. Ei bine, prieteni, în 1477, Mahomed Magnificul şi Gloriosul a strâns în jurul său douăzeci dintre cei mai educaţi şi mai de încredere oameni ai săi şi a constituit în secret noua Gardă a Semilunii. Oamenii aceştia aveau un singur ţel, care trebuia urmărit chiar şi cu preţul vieţii, dacă era nevoie – şi anume, să împiedice orice atacuri ale Ordinului Dragonului împotriva imperiului şi, pe de altă parte, să-i vâneze şi să-i ucidă pe membrii acestuia oriunde şi oricând îi găseau.
Helen a deschis gura odată cu mine, dar de această dată i-am luat-o înainte:
— Garda Semilunii a fost fondată în 1477, anul în care călugării au venit în Istanbul! Dar Ordinul Dragonului era mult mai vechi, fiind înfiinţat de împăratul Sigismund în 1400, dacă nu mă înşel.
— Mai exact în 1408, prietene. Desigur. Până în 1477, el devenise
— 514 —
deja o problemă pentru sultanii Imperiului Otoman. Dar în acel an Luminăţia Sa Ocrotitorul Lumii s-a gândit că în viitor vor urma probabil atacuri şi mai crude ale Ordinului Dragonului.
— Ce vrei să spui?
Mâna lui Helen era nemişcată într-a mea şi îngheţată.
— Nici chiar în statutul nostru nu este precizat acest lucru în mod direct, dar eu unul sunt sigur că nu e o pură coincidenţă faptul că sultanul a înfiinţat Garda la doar câteva luni după moartea lui Vlad Ţepeş. Turgut îşi împreună palmele ca pentru rugăciune, deşi
– mi-am amintit eu – cei din neamul lui obişnuiau să se roage prosternaţi, cu faţa la pământ. În statut, continuă el, se spune că
Luminăţia Sa a fondat Garda Semilunii pentru a combate Ordinul Dragonului, cel mai dispreţuit vrăjmaş al măreţului său imperiu, pretutindeni şi totdeauna, pe mare şi pe uscat şi chiar dincolo de moarte. Eu consider, adăugă el, aplecându-se spre noi şi privindu-ne intens, cu ochi strălucitori sub claia de păr argintiu, eu consider că Luminăţia Sa a bănuit, sau chiar a ştiut, ce pericol poate reprezenta Vlad Dracula pentru imperiu după moarte. Aşa cum am văzut, sultanul a înfiinţat tot în acea perioadă o colecţie de documente referitoare la Ordinul Dragonului; arhiva nu constituia un secret, dar era consultată în taină de membrii Gărzii noastre, şi încă mai este. Iar acum scrisoarea găsită de Selim şi balada dumneavoastră, doamnă, sunt alte două dovezi care demonstrează
că Luminăţia Sa avea motive temeinice de îngrijorare.
Mintea îmi zumzăia de întrebări.
— Dar cum aţi ajuns voi doi membri ai acestei Gărzi?
— Calitatea de membru este transmisă din generaţie în generaţie, de la tată la fiul cel mare al familiei. Fiecare tânăr este… cum se spune în engleză?… învestit la vârsta de nouăsprezece ani. Dacă un părinte nu are băieţi sau are numai fii nevrednici, secretul moare odată cu el.
Turgut se întrerupse o clipă, amintindu-şi de ceaşca de cafea,
— 515 —
acum goală, iar doamna Bora se ridică pentru a i-o umple din nou.
— Secretul privind Garda Semilunii a fost păstrat atât de bine, încât nici ceilalţi ieniceri nu au ştiut că unii dintre tovarăşii lor făceau parte dintr-o astfel de grupare. Iubitul nostru fatih8 s-a stins în 1481, dar Garda sa a supravieţuit. Ienicerii au deţinut o putere considerabilă uneori, în timpul unor sultani mai slabi, dar nimeni n-a trădat secretul. Când imperiul s-a stins, nimeni n-a ştiut de noi, astfel că ne-am continuat existenţa tainică. În timpul Primului Război Mondial statutul a fost păstrat în siguranţă de tatăl lui Selim şi apoi de el însuşi în timpul celuilalt mare război. El îl ţine şi acum, într-un loc secret, acelaşi de secole.
Cu aceste cuvinte, Turgut trase adânc aer în piept şi apoi sorbi cu poftă o înghiţitură de cafea.
— Parcă aţi spus, interveni Helen cu o oarecare suspiciune în glas, că tatăl dumneavoastră era italian. Cum de a ajuns atunci membru al Gărzii?
— Aşa e, doamnă. Bunicul meu din partea mamei a fost însă un membru cât se poate de activ al Gărzii şi nu a suportat ideea ca tradiţia să moară odată cu el, deşi nu a avut decât o fiică. Iar când şi-a dat seama că imperiul se va stinge definitiv în timpul vieţii sale…
— Mama dumitale! exclamă Helen.
— Da, draga mea. După cum vezi, nu eşti singura de aici care se poate lăuda cu o mamă remarcabilă. Aşa cum cred că v-am mai spus, a fost una dintre cele mai educate femei din ţara noastră în acea epocă – una dintre foarte puţinele femei cu o înaltă educaţie, de fapt –, iar bunicul nu a cruţat niciun efort pentru a-i transmite toate cunoştinţele şi întreaga sa ambiţie şi pentru a o pregăti să intre în rândurile Gărzii. A devenit interesată de inginerie pe când aceasta era o ştiinţă relativ nouă aici şi, după ce a fost primită în Gardă, bunicul i-a permis să plece la Roma pentru studii (el avea prieteni 8 Cuceritor (tc.)(n.red.)
— 516 —
acolo). Cunoştea foarte bine matematica superioară şi putea citi în patru limbi, inclusiv în greacă şi arabă.
Turgut se întrerupse pentru a le spune ceva în turcă doamnei Bora şi lui Selim, ambii încuviinţând tăcuţi, apoi reluă către mine şi Helen:
— Putea călări la fel de bine ca orice bărbat din cavaleria sultanului şi – cu toate că puţini sunt cei care ştiu acest lucru – ţintea tot atât de precis. Aici Turgut clipi spre Helen şi mi-am amintit de micul ei revolver; oare unde îl ţinea? Mama a învăţat de la bunicul meu multe despre legenda vampirilor şi despre cum pot fi protejate fiinţele vii de strategiile lor malefice. Dacă vreţi s-o vedeţi, am fotografia ei aici.
Se ridică şi o luă de pe o măsuţă sculptată din colţ, aşezând-o cu gesturi moi în mâna lui Helen. Era o imagine izbitoare, învăluită în acea delicată claritate a fotografiilor de la începutul secolului.
Doamna ce pozase într-un studio din Istanbul părea o persoană
calmă şi serioasă, dar fotograful, ascuns sub pânza neagră a vechiului aparat, prinsese o rază de amuzament în ochii ei. Nuanţa sepia a tenului părea perfectă deasupra rochiei închise la culoare.
Figura ei amintea fără dubii de cea a lui Turgut, dar nasul şi bărbia erau mai fine, deschizându-se ca o floare proaspătă pe tulpina gâtului; părea chipul unei prinţese otomane. Părul ei, sub o pălărie sofisticată, cu pană, era ridicat şi strâns în vălătuci negri. Ochii îi luceau cu acea vagă umbră de umor şi, brusc, mi-a părut rău că ne despart atâţia ani.
Turgut luă din nou fotografia în mâinile sale.
— Bunicul a dat dovadă de înţelepciune când a încălcat tradiţia şi a ales-o pentru a intra în rândurile Gărzii. Ea a fost cea care a găsit fragmente din arhiva noastră risipite în alte biblioteci şi le-a readus în sânul colecţiei. Când aveam cinci ani, a ucis un lup la reşedinţa noastră de vară, iar când am împlinit unsprezece ani, m-a învăţat să
călăresc şi să trag cu arma. Tata i-a fost întru totul devotat, deşi îl
— 517 —
speria cu neînfricarea ei; totdeauna spunea că o urmase în Turcia, de la Roma, pentru a-i mai potoli puţin bravura. La fel ca soţiile cele mai de încredere ale membrilor Gărzii, tata ştia despre apartenenţa ei la această grupare şi îşi făcea mereu griji pentru ea. Iată-l acolo!
Turgut arătă spre un portret în ulei pe care îl remarcasem mai devreme pe un perete, între ferestre. Bărbatul care ne privea din tablou avea o înfăţişare solidă, pitorească şi plăcută, cu părul şi ochii negri, o expresie blândă şi un costum închis la culoare. Turgut ne spusese că tatăl lui studiase istoria Renaşterii italiene, dar eu mi-l imaginam cu uşurinţă jucând table cu fiul său, în vreme ce mama se ocupa de educaţia serioasă a copilului.
Helen se mişcă lângă mine, întinzându-şi cu discreţie picioarele.
