De fapt, erau atât de multe de făcut, încât am renunţat să ne mai scoatem vreo altă piesă de îmbrăcăminte, şi mi s-a părut că a trecut o veşnicie până ce l-am simţit lipindu-se de mine, cu un oftat sugrumat, murmurând: „Eşti doar un copil” şi încolăcindu-şi un braţ posesiv peste umărul şi gâtul meu. Când a rostit aceste cuvinte, mi-am dat seama dintr-odată că şi el era doar un copil – unul onorabil. Şi cred că în clipa aceea l-am iubit mai mult decât oricând.
— 522 —
Capitolul 53
„Apartamentul închiriat în care Turgut îl lăsase pe domnul Erozan era la doar zece minute de mers pe jos de locuinţa lui – sau mai degrabă la zece minute de mers în fugă, fiindcă am alergat cu toţii până acolo, chiar şi Helen în pantofii ei cu toc. Turgut bombănea (şi probabil înjura) aproape neauzit. Luase cu el un săculeţ negru în care îmi închipuiam că sunt ceva medicamente, pentru eventualitatea în care doctorul întârzia sau nu venea deloc.
În cele din urmă am ajuns, am urcat treptele de lemn ale unei case vechi, şi Turgut a deschis uşa.
Casa fusese împărţită în apartamente mici; în cel în care intrasem noi, un pat, o masă şi câteva scaune mobilau camera principală, luminată de un singur bec. Domnul Erozan zăcea pe podea, acoperit cu o pătură, iar de lângă el se ridică, împleticindu-se, un bărbat de circa treizeci de ani. Omul era aproape înnebunit de spaimă şi de remuşcări; îşi frământa mâinile fără încetare şi repeta mereu acelaşi şi acelaşi lucru. Turgut îl împinse la o parte şi, împreună cu Selim, îngenunche lângă rănit. Faţa acestuia era cenuşie, ochii închişi şi pieptul i se ridica spasmodic în ritmul respiraţiei şuierătoare. La gâtul lui se căsca o rană urâtă, mai mare decât ultima dată când o văzusem şi mult mai înspăimântătoare, pentru că era straniu de curată, doar cu un firişor de sânge pe margini. Mi-a trecut prin minte că o rană atât de adâncă ar fi trebuit să sângereze din abundenţă, iar gândul mi-a stârnit un val de greaţă în stomac. Am cuprins cu un braţ umerii lui Helen şi amândoi am rămas nemişcaţi, incapabili să privim în altă parte.
Turgut examină rana fără a o atinge şi apoi ridică ochii spre noi.
— Acum câteva minute, individul acesta detestabil a plecat după
un medic oarecare, fără a mă consulta pe mine înainte, dar nu l-a găsit. Am avut deci noroc, fiindcă nu ne trebuie un doctor acum.
Din păcate însă, l-a lăsat singur pe domnul Erozan exact la asfinţit.
— 523 —
Îi spuse apoi câteva cuvinte în turcă lui Selim, care se ridică şi, cu o forţă pe care nu i-am fi bănuit-o, îl lovi pe tânărul paznic şi-l dădu afară din cameră. Omul se trase înapoi, şi l-am auzit coborând îngrozit scara. Selim încuie uşa şi privi pe fereastră în stradă, ca pentru a se asigura că tânărul nu se va întoarce, apoi îngenunche lângă Turgut şi amândoi discutară ceva în şoaptă.
După o clipă, Turgut deschise săculeţul pe care-l adusese şi scoase din el un obiect ce-mi era deja familiar: un set destinat vânătorii de vampiri, exact ca acela pe care mi-l dăduse mie cu o săptămână înainte; al lui era aşezat însă într-o casetă mai elegantă, ornamentată cu caligrafie arabă şi incrustaţii de sidef.
— Dragii mei, spuse el cu o voce joasă, ridicând privirile spre noi, prietenul meu a fost muşcat de vampir de cel puţin trei ori şi e pe moarte. Dacă se stinge în mod natural în aceste condiţii, curând va deveni un mort viu. Suntem într-o situaţie teribilă şi trebuie să vă
rog să părăsiţi camera. Doamnă, nu e bine să vedeţi ceea ce va urma.
— Vă rog, daţi-ne voie să vă ajutăm cu ce putem, am început pe un ton ezitant, dar Helen mă întrerupse.
— Lasă-mă să rămân, îi ceru ea lui Turgut. Vreau să ştiu cum se procedează.
Pentru o clipă m-am întrebat de ce voia să afle aşa ceva, dar apoi mi-am amintit că, la urma urmei, era antropolog. Turgut se încruntă
la ea, dar o clipă mai târziu păru să accepte în tăcere şi se aplecă din nou spre prietenul său. Eu încă mai speram că bănuielile nu mi se vor adeveri, dar l-am văzut pe Turgut şoptind ceva în urechea domnului Erozan şi mângâindu-i încet braţul.
Apoi – şi acesta a fost poate cel mai cumplit dintre lucrurile teribile care au urmat – duse la piept mâna prietenului său şi izbucni într-un bocet prelung, o înşiruire de cuvinte ce păreau să
vină din adâncurile unei istorii nu numai străvechi, dar prea străine mie pentru a-i distinge silabele, un vaiet îndurerat asemănător cu
— 524 —
chemarea la rugăciune a muezinului pe care o auzisem revărsându-se din minaretele oraşului. Dar plânsul lui Turgut aducea mai degrabă a imprecaţie la adresa iadului, era un şir de sunete din care răzbătea oroarea şi care părea să se ridice din memoria miilor de tabere otomane şi a milioanelor de luptători turci. Am văzut în acea clipă stindardele fluturând, stropii de sânge pe copitele cailor, lănciile şi semiluna, sclipirile iataganelor şi ale zalelor, chipurile tinere şi mutilate; am auzit strigătele celor care-şi dădeau sufletul în numele lui Allah şi plânsetele de departe ale mamelor; am simţit în nas mirosul acru al caselor arse şi al sângelui proaspăt, pe cel înţepător al pulberii de tun, al corturilor şi al cărnii de cal.
Mai straniu, am auzit în iureşul acestui vaiet un strigăt pe care l-am înţeles imediat: Kaziklu Bey! Ţe peş! În inima acelui haos mi s-a părut că zăresc o siluetă diferită de toate celelalte – un bărbat călare, învăluit într-o mantie neagră, ţâşnind prin amestecul de culori strălucitoare, cu chipul schimonosit de concentrare şi cu sabia retezând capete otomane.
Vocea lui Turgut se stinse, şi mi-am dat seama că stăteam lângă
el, privind în jos spre muribund. Helen era şi ea alături de mine, liniştitor de reală; am deschis gura s-o întreb ceva şi am observat că
sesizase şi ea oroarea din bocetul turcului. Fără să vreau, mi-am amintit că în venele ei curgea sângele lui Ţepeş. S-a întors spre mine timp de o secundă, cu o expresie şocată, dar calmă, şi mi-a trecut prin minte că în ea se afla şi moştenirea lui Rossi – blândă, aristocratică, toscană şi engleză –, şi în clipa aceea am zărit în ochii ei incomparabila lui gentileţe. În acelaşi moment, cred – nu mai târziu, nu acasă, în biserica de lângă casa părinţilor, nu în faţa vreunui preot –, atunci şi acolo, m-am căsătorit cu ea, m-am unit cu ea în inimă şi pentru totdeauna.
Turgut aşeză şiragul de mătănii pe gâtul prietenului său, trupul rănit fiind imediat scuturat de un fior, şi apoi alese din trusă un instrument mai lung decât mâna mea, din argint strălucitor.
— 525 —
— N-am mai fost nevoit să fac aşa ceva, slavă Domnului, niciodată în viaţa mea, spuse el pe un ton scăzut.
Descheie cămaşa rănitului şi sub ea am văzut pielea îmbătrânită, acoperită cu un păr sur precum cenuşa, ridicându-se şi coborând sacadat. Selim căută prin cameră în tăcere şi-i aduse o cărămidă
folosită probabil pentru a propti uşa. Turgut o luă în mână, cântărind-o parcă pentru o secundă. Apoi lipi capătul ascuţit al ţepuşei de argint de pieptul domnului Erozan, în partea stângă, şi începu iar o incantaţie înceată, în care am sesizat câteva cuvinte pe care mi le aminteam de undeva – dintr-o carte, un film sau poate o conversaţie –, Allahu akbar, Allahu akbar: Allah e mare. N-o puteam sili pe Helen să părăsească încăperea, aşa cum nici eu nu mă
puteam desprinde de acolo, dar am tras-o cu un pas înapoi în clipa în care cărămida a coborât. Mâna lui Turgut era mare, puternică şi fermă. Selim ţinea ţepuşa în poziţie şi, cu un trosnet ascuţit, aceasta pătrunse în carne. Vălurele de sânge apărură în jurul vârfului, mânjind pielea albă. Faţa rănitului se schimonosi oribil pentru o clipă şi buzele i se retraseră în lături, dezvăluind două şiruri de dinţi îngălbeniţi, ca ai unui câine. Helen nu-şi întoarse privirea niciun moment, iar eu n-am îndrăznit să fac altfel; nu voiam ca ea să
vadă ceva ce eu nu puteam vedea împreună cu ea. Trupul rănitului tremură, ţepuşa se înfipse până la mâner şi Turgut se trase uşor înapoi, de parcă ar fi aşteptat ceva. Buzele îi tremurau şi sudoarea îi acoperise toată faţa.
După o clipă, trupul se relaxă şi chipul se linişti; buzele îşi reluară
poziţia firească şi un suspin îi răzbătu din piept; picioarele, în ciorapii roşi, se chirciră şi apoi încremeniră. O ţineam pe Helen strâns şi am simţit cum tremură, fără a spune nimic. Turgut ridică
mâna prietenului său şi o sărută. Am văzut lacrimi şiroindu-i pe faţă, picându-i în mustaţă. Selim atinse uşor cu mâna fruntea mortului, apoi se ridică şi strânse liniştitor umărul celuilalt prieten al său.
— 526 —
După o clipă, Turgut îşi reveni suficient încât să se poată ridica în picioare şi să-şi sufle nasul în batistă.
— A fost un om foarte bun, ne spuse cu glasul tremurat. Un om blând şi generos. Acum se odihneşte în pace, în raiul lui Mahomed, în loc să se alăture legiunilor iadului. Prieteni, adăugă el după ce îşi şterse ochii, trebuie să luăm trupul de aici. Cunosc un medic la un spital, care… ne va ajuta. Selim va rămâne aici, cu uşa încuiată, iar medicul va veni cu o ambulanţă pentru a semna certificatul necesar.
