apoi în franceză şi în cele din urmă într-o engleză stricată. Aşa cum ne instruise mătuşa Éva, am scos aşa-zisa scrisoare de la Universitatea din Budapesta, prin care guvernul bulgar era rugat să
ne permită accesul în ţară, într-o problemă de mare importanţă
academică, la care am adăugat o altă scrisoare pe care tot Éva o obţinuse de la un prieten din Ambasada Bulgariei.
Nu ştiu ce-o fi înţeles ofiţerul vamal din scrisoarea academică şi amestecul ei extravagant de engleză, maghiară şi franceză, dar cea de la ambasadă purta ştampila acesteia şi era în bulgară. Ofiţerul o citi în tăcere, încruntat, dar după câteva momente chipul său adoptă
o expresie surprinsă, chiar uimită, şi în cele din urmă ne privi cu un fel de uluire. Acest lucru avu darul să mă tulbure mai rău decât ostilitatea anterioară şi mi-a trecut prin minte că Éva nu ne spusese decât în mare ce conţinea scrisoarea de la ambasadă. În mod cert nu puteam întreba acum ce scria acolo şi m-am simţit mizerabil când ofiţerul mi-a zâmbit larg şi mi-a dat o palmă pe spate. Apoi intră
într-o gheretă, puse mâna pe telefon şi, după eforturi considerabile, cineva îi răspunse. Nu mi-a plăcut modul în care a zâmbit în receptor, privind spre noi la fiecare câteva secunde. Helen îşi schimbă poziţia lângă mine, şi mi-am dat seama că ea pricepea probabil mai multe decât mine din toată şarada asta.
În cele din urmă ofiţerul închise, ne aduse valizele prăfuite şi ne conduse la un bar din incinta aeroportului, unde ne făcu cinste cu câte o porţie mică dintr-o băutură amorţitoare numită rakiia, din care îşi făcu şi el parte în mod generos. Ne întrebă în mai multe limbi, toate stâlcite, de când eram adepţii revoluţiei, când intrasem în partid şi altele de acest gen, fapt care nu avu darul de a mă linişti câtuşi de puţin. Dimpotrivă, mă tot gândeam ce putea să scrie în scrisoarea aceea de prezentare, dar am urmat exemplul oferit de Helen şi m-am mulţumit să surâd sau să fac afirmaţii cu caracter general. Ofiţerul închină în cinstea prieteniei dintre muncitorii tuturor popoarelor, umplând atât paharele noastre, cât şi pe al său.
— 531 —
Dacă unul dintre noi spunea ceva – vreo platitudine despre vizita în minunata lui ţară, de pildă –, omul clătina din cap cu un zâmbet larg, ca şi când ne-ar fi contrazis. Gestul mă nedumerea din ce în ce mai tare, până ce Helen mi-a şoptit că citise undeva despre această
idiosincrazie culturală: bulgarii clatină din cap în stânga şi-n dreapta pentru a-şi exprima acordul şi în sus şi-n jos atunci când vor să spună „nu”.
Când înghiţiserăm deja atât de mult rakiia cât puteam suporta fără efecte spectaculoase, am fost salvaţi de apariţia unui ins cu figura aspră, îmbrăcat într-un costum închis la culoare şi cu pălărie la fel. Părea doar cu puţin mai în vârstă decât mine şi ar fi fost arătos dacă pe chip i s-ar fi zărit chiar şi cea mai vagă expresie de plăcere. Mustaţa neagră abia dacă îi ascundea buzele strânse într-o grimasă dezaprobatoare, iar lipsa părului negru de pe frunte nu-i ascundea câtuşi de puţin încruntarea. Ofiţerul îl salută cu deferenţă
şi ni-l prezentă drept ghidul desemnat pentru noi, adăugând că ne bucurăm de un privilegiu deosebit, Krasimir Ranov fiind o persoană de vază în guvernul bulgar, profesor asociat la Universitatea din Sofia şi un cunoscător desăvârşit al obiectivelor de interes ale străvechii şi glorioasei lor ţări.
Prin ceaţa lăsată asupra mea de băutura aceea spirtoasă, i-am strâns mâna rece şi umedă ca un peşte, dorindu-mi din tot sufletul să fi putut vizita Bulgaria fără ghid. Helen păru mai puţin surprinsă
decât mine şi îl salută cu o expresie precis dozată de plictiseală şi dispreţ. Domnul Ranov nu ne adresase încă niciun cuvânt, dar păru să resimtă o aversiune puternică faţă de Helen chiar înainte ca ofiţerul să-l înştiinţeze, poate cu un glas prea răsunător, că era de origine maghiară şi studia în Statele Unite ale Americii. Această
explicaţie aduse o tresărire a mustăţii groase deasupra unui zâmbet forţat.
— Domnule profesor, doamnă, rosti el şi se întoarse cu spatele spre noi.
— 532 —
Ofiţerul vamal surâse cu gura până la urechi, ne strânse mâinile şi apoi ne indică printr-un gest că trebuie să-l urmăm pe Ranov.
Când am ieşit din aeroport, ghidul nostru a oprit un taxi – o maşină cu cel mai vechi interior pe care l-am văzut vreodată la un vehicul: o pânză neagră împănată cu ceva ce semăna a păr de cal.
De pe scaunul din faţă, Ranov ne spuse că ne-a rezervat camere la un hotel de cea mai bună reputaţie.
— Cred că îl veţi găsi confortabil, şi are un restaurant excelent.
Mâine-dimineaţă ne vom întâlni acolo la micul dejun, îmi veţi putea explica natura cercetărilor dumneavoastră şi-mi veţi arăta cum anume vă pot ajuta cu aranjamentele necesare. Fără îndoială că veţi dori să vă întâlniţi cu colegii dumneavoastră de la Universitatea din Sofia şi cu diverşi oficiali. După aceea vom organiza pentru dumneavoastră un scurt tur al localităţilor de interes istoric din Bulgaria.
Zâmbi acru, iar eu m-am uitat la el cu oroare crescândă. Engleza lui era prea corectă; în ciuda accentului pronunţat, avea acea tonalitate plată şi lipsită de inflexiuni a înregistrărilor după care poţi învăţa o limbă străină în treizeci de zile.
Figura lui avea ceva ce-mi părea familiar. Desigur, nu-l mai văzusem niciodată înainte, dar mă trimitea cu gândul la cineva pe care-l cunoşteam şi-mi sporea frustrarea fiindcă nu-mi puteam aminti la cine anume. Senzaţia nu m-a părăsit nicio clipă în acea primă zi în Sofia, sâcâindu-mă pe tot parcursul mult prea ghidatului tur al Sofiei. Oraşul era frumos într-un mod ciudat – un amestec de eleganţă a secolului al XIX-lea, splendoare medievală şi noi monumente strălucitoare în stil socialist. În centru am dat ocol unui mausoleu care adăpostea trupul îmbălsămat al dictatorului stalinist Gheorghi Dimitrov, care murise cu cinci ani înainte. Ranov îşi scoase pălăria înainte de a intra în clădire şi ne făcu semn să trecem în faţa lui. Ne-am aşezat la o coadă formată din bulgari tăcuţi, ce treceau prin faţa sicriului deschis al fostului conducător. Chipul
— 533 —
acestuia era ca de ceară, cu o mustaţă groasă ce semăna cu a lui Ranov. Mi-am adus aminte de Stalin, despre al cărui cadavru se spunea că se alăturase celui al lui Lenin cu un an înainte, într-un mausoleu similar din Piaţa Roşie. Aceste state ateiste dădeau dovadă, fără îndoială, de silinţă în conservarea relicvelor „sfinţilor”
locali.
Presentimentele mele negative legate de ghidul nostru s-au accentuat când l-am întrebat dacă ne poate pune în legătură cu Anton Stoicev şi l-am văzut tresărind indignat.
— Domnul Stoicev este un duşman al poporului, ne asigură pe acelaşi ton enervant. Pentru ce vreţi să-l întâlniţi? Desigur – adăugă
după o clipă, în mod ciudat –, dacă doriţi, pot aranja acest lucru. El nu mai predă la universitate; date fiind opiniile sale religioase, nu-i mai poate fi încredinţată educarea tineretului nostru. Dar este celebru, şi probabil că acesta este motivul pentru care doriţi să-l vedeţi.
— Lui Ranov i s-a spus să ne ofere tot ce dorim, remarcă Helen pe un ton scăzut îndată ce am rămas o clipă singuri, în faţa hotelului. De ce oare? De ce i s-a părut cuiva că asta ar fi o idee bună?
Ne-am privit temători şi am replicat:
— Aş vrea şi eu să ştiu.
— Va trebui să fim foarte atenţi aici, continuă ea în şoaptă, cu o expresie gravă, şi n-am îndrăznit s-o sărut. Hai să stabilim de pe acum că, dacă va trebui să discutăm de faţă cu el, nu vom vorbi despre absolut nimic, cu excepţia intereselor noastre academice – şi despre acestea pe scurt.
— De acord.”
— 534 —
Capitolul 55
„În anii din urmă mi-a tot revenit în memorie acea primă dată
când am văzut casa lui Anton Stoicev. Poate că impresia profundă
pe care mi-a lăsat-o s-a datorat contrastului dintre Sofia urbană şi micul lui paradis de la marginea ei sau poate că mi-o amintesc atât de des din cauza lui Stoicev însuşi, a caracterului aparte şi subtil al prezenţei sale. Cred însă că resimt acel fior premonitoriu care aproape că-mi taie respiraţia când îmi aduc aminte de poarta casei lui Stoicev deoarece întâlnirea cu el a fost un veritabil punct de cotitură în căutarea lui Rossi.
