— Este un subiect foarte interesant, spuse el şi privi undeva dincolo de noi, parcă într-un trecut îndepărtat în negura vremurilor, în care vedea însă poate mai bine decât oricine altcineva. Şi scrieţi despre ceva anume în particular? Am multe manuscrise care v-ar putea fi utile şi-mi va face plăcere să vi le ofer pentru studiu, dacă
doriţi.
Ranov se fâţâi în scaunul său, amintindu-mi cât detestam faptul că ne supraveghea mereu. Din fericire, atenţia lui părea că se îndreaptă îndeosebi spre delicatul profil al Irinei, în cealaltă parte a camerei.
— Păi, am răspuns, am vrea să aflăm mai multe despre secolul al XV-lea, iar domnişoara Rossi a cercetat această perioadă în ţara din care provine familia sa, adică…
— România, mă întrerupse Helen. Dar am crescut şi am învăţat în Ungaria.
Profesorul Stoicev se întoarse spre ea cu un zâmbet cald.
— 543 —
— Ah, da, deci suntem vecini. Şi veniţi de la Universitatea din Budapesta?
— Da.
— Poate că îl cunoaşteţi atunci pe prietenul meu de acolo, profesorul Sándor.
— Într-adevăr. Este şeful Catedrei de istorie şi un bun prieten al meu.
— Foarte plăcut, chiar foarte plăcut! Vă rog să-i transmiteţi cele mai calde salutări când îl veţi întâlni.
— Aşa voi face.
— Şi cine mai e acolo? Nu-mi mai pot aminti acum de altcineva.
Dar numele dumneavoastră, doamnă, este foarte interesant. E un nume pe care îl cunosc. Există în Statele Unite – şi Stoicev se întoarse spre mine o clipă, apoi din nou spre Helen, iar Ranov deveni mai atent –, există un istoric celebru pe nume Rossi. Sunteţi poate rudă cu dumnealui?
Spre surprinderea mea, Helen se înroşi. Mi-am spus că probabil încă nu-i plăcea să recunoască acest lucru în public şi că avea ezitări sau că remarcase şi ea atenţia bruscă a lui Ranov.
— Da, răspunse scurt. Este tatăl meu, Bartholomew Rossi.
Mi-am zis că n-ar fi deloc nefiresc ca Stoicev să se întrebe de ce fiica unui istoric britanic pretindea că este o româncă educată în Ungaria, dar, dacă avea astfel de nedumeriri, bătrânul nu şi le exprimă.
— Da, acesta e numele, răspunse el. Este autorul unor cărţi excelente, care acoperă o gamă atât de variată de subiecte! Când am citit unele dintre primele sale articole, mi-am spus că ar putea deveni un fin cunoscător al istoriei Balcanilor, dar văd că a renunţat la acest domeniu, preferând multe altele.
M-am simţit uşurat să aflu că Stoicev cunoştea activitatea lui Rossi şi avea o părere bună despre ea; poate că acest lucru ne oferea o poziţie favorabilă în ochii lui şi astfel ne va fi mai uşor să-i
— 544 —
obţinem simpatia.
— Da, într-adevăr, am spus. De fapt, profesorul Rossi nu este doar tatăl colegei mele, ci şi îndrumătorul tezei mele de doctorat.
— Ce noroc! exclamă Stoicev, încrucişându-şi mâinile străbătute de vene groase. Şi la ce se referă disertaţia dumneavoastră?
De data aceasta a fost rândul meu să roşesc, sperând ca Ranov să
nu remarce aceste dese schimbări de nuanţă.
— La negustorii olandezi din secolul al XVII-lea.
— Remarcabil! Un subiect foarte interesant! Şi atunci, ce anume vă aduce în Bulgaria?
— E o poveste lungă. Eu şi domnişoara Rossi am devenit interesaţi de anumite conexiuni între Bulgaria şi comunitatea ortodoxă
din
Istanbul,
după
cucerirea
otomană
a
Constantinopolului. Deşi constituie o abatere de la subiectul disertaţiei mele, am scris împreună câteva articole pe această temă.
În plus, eu tocmai am susţinut o prelegere la Universitatea din Budapesta despre istoria unor… zone din România aflate sub dominaţia turcă.
Imediat mi-am dat seama că făcusem o greşeală; poate Ranov nu ştia că fusesem şi la Budapesta. Helen nu-şi pierdu însă cumpătul, aşa că i-am urmat exemplul.
— Am dori foarte mult – am continuat – să ne încheiem aceste cercetări aici, în Bulgaria, şi ne-am gândit că dumneavoastră ne-aţi putea ajuta.
— Desigur, replică Stoicev pe un ton răbdător. Poate că ar trebui să-mi spuneţi ce anume vă interesează mai mult în istoria mănăstirilor noastre medievale şi a rutelor de pelerinaj, îndeosebi în secolul al XV-lea. A fost un secol fascinant în istoria Bulgariei. Ştiţi, desigur, că după 1393 cea mai mare parte a ţării noastre s-a aflat sub jugul otoman, dar unele regiuni şi-au păstrat libertatea până târziu în veacul al XV-lea. Cultura noastă a fost conservată începând din acele vremuri în principal în cadrul mănăstirilor. Mă bucur că ele
