Capitolul 56
Îmi aminteam foarte bine staţia din Perpignan, unde stătusem împreună cu tata cu doar un an în urmă, aşteptând autobuzul prăfuit ce mergea în satele din zonă. Aceeaşi maşină, parcă, opri acum în faţa noastră şi am urcat, urmată de Barley. Drumul spre Les Bains, pe şoseaua lată, îmi era şi el familiar. În oraşele prin care treceam vedeam aceiaşi platani tunşi, pătrăţoşi, iar casele, copacii, maşinile vechi şi terenurile păreau toate alcătuite din acelaşi material prăfos, ca un nor de culoarea cafelei cu lapte care învăluia totul în jur.
Hotelul din Les Bains era în mare parte aşa cum mi-l aminteam, cu cele patru etaje ale sale, barele de fier la ferestre şi ghivecele cu flori roz. Mi s-a făcut brusc dor de tata la gândul că aveam să îl vedem curând, poate în răstimp de numai câteva minute. De data aceasta eu am fost cea care a luat-o înainte, împingând uşa grea de la intrare şi aşezându-mi sacul de drum în faţa biroului de recepţie.
Dar imediat biroul acela mi s-a părut din nou foarte înalt şi impunător, m-am simţit iar timidă şi m-am forţat să-i spun bătrânului funcţionar că, probabil, tata era cazat acolo. Nu-mi aminteam figura lui, dar omul s-a dovedit răbdător şi, după o clipă, mi-a spus că, într-adevăr, un domn străin cu numele respectiv şedea acolo, dar că la clé – cheia – nu era la recepţie, deci domnul probabil că ieşise. Şi ne arătă cârligul gol al cheii. Inima mi-a tresărit din nou când, o clipă mai târziu, un bărbat de această dată cunoscut deschise uşa din spatele biroului. Era şeful de sală de la micul restaurant al hotelului, care dădu să treacă în grabă. Recepţionerul îl întrebă ceva, iar el se întoarse spre mine – étonné, spuse el, uimit că
tânăra domnişoară revenise la ei şi că între timp crescuse atât de mare şi de frumoasă. Iar… prietenul ei?
— Văr, replică Barley.
Dar domnul nu le spusese că vor sosi fiica şi nepotul său; ce
— 549 —
surpriză! Va trebui să cinăm cu toţii diseară la el. I-am întrebat dacă
ştiau unde e tata, dar nu mi-au putut spune; plecase devreme, îmi explică bătrânul, poate într-o plimbare de dimineaţă. Şeful de sală
îmi spuse că hotelul era plin, dar că, dacă aveam nevoie de camere, va rezolva el. Dar de ce nu urcam în camera tatei să ne lăsăm bagajele acolo? Era de fapt un apartament cu privelişte plăcută şi un mic salonaş, în care să ne odihnim. Ne va da el cealaltă cheie şi ne va prepara câte o cafea până se va întoarce tata, probabil în scurt timp. Ne-am declarat de acord cu toate sugestiile lui şi am urcat în vechiul lift care ne duse la etaj atât de încet, încât m-am întrebat la un moment dat dacă nu cumva şeful de sală trăgea el însuşi cablul ca să-l ridice.
Apartamentul în care fusese cazat tata era spaţios şi plăcut şi, dacă nu aş fi avut convingerea inconfortabilă că-i invadam intimitatea pentru a treia oară într-o săptămână, m-aş fi bucurat de fiecare colţişor al său. Şi mai rău m-am simţit văzându-i valiza, hainele cunoscute, vechea trusă de bărbierit şi pantofii cei buni.
Trecuseră doar câteva zile de când zărisem ultima dată toate aceste obiecte la Oxford, în camera lui din casa lui master James, iar aerul lor familiar m-a impresionat puternic acum.
Dar acest şoc a fost urmat de unul şi mai mare. Tata era din fire un om ordonat; orice încăpere în care locuia chiar şi pentru un răstimp foarte scurt era un veritabil model de discreţie şi meticulozitate. Spre deosebire de majoritatea burlacilor, a văduvilor sau a bărbaţilor divorţaţi pe care i-am cunoscut mai târziu, tata nu a ajuns niciodată în starea aceea care-i determină pe cei singuri să-şi reverse conţinutul buzunarelor de-a valma pe masă ori să-şi îngrămădească hainele, una peste alta, pe spătarele scaunelor.
Niciodată înainte nu-i mai văzusem lucrurile într-o asemenea dezordine. Valiza lui se afla, pe jumătate plină, lângă pat; probabil căutase ceva în ea şi scosese vreo două lucruri, lăsând în urmă, pe podea, un şir de ciorapi şi lenjerie de corp. Jacheta lui zăcea
— 550 —
azvârlită de-a latul patului. Aparent îşi schimbase hainele în mare grabă şi îşi trântise costumul grămadă lângă valiză. Pentru o clipă
mi-a trecut prin minte că nu tata lăsase totul aşa, că intrase cineva şi scormonise prin cameră în lipsa lui. Dar costumul acela îngrămădit lângă pat, ca pielea unui şarpe care a năpârlit, mi-a infirmat bănuielile. Pantofii de toată ziua nu erau în locul lor obişnuit în valiză, iar şanurile pe care îi păstra zăceau aruncate alături. În mod clar, tata plecase într-o grabă extremă.
— 551 —
Capitolul 57
„Când Stoicev ne-a spus că are şi el o scrisoare a fratelui Chiril, am schimbat cu Helen o privire uluită.
— La ce vă referiţi? întrebă ea în cele din urmă.
Bătrânul bătu cu degetul în traducerea pe care ne-o oferise Turgut.
— Am un manuscris pe care mi l-a dăruit în 1924 prietenul meu, Atanas Anghelov, şi în care este descris un alt episod al aceleiaşi călătorii, sunt sigur. Nu ştiu dacă mai există şi alte documente referitoare la ea; bietul meu prieten a murit la scurt timp după ce mi-a dat manuscrisul. Staţi puţin!
Şi se ridică atât de repede, încât se clătină uşor pe picioare, iar eu şi Helen ne-am repezit în aceeaşi clipă pentru a-l susţine. Dar se reechilibră singur şi se îndreptă spre una dintre încăperile adiacente, făcându-ne semn să îl urmăm şi ghidându-ne printre teancurile de cărţi de pe jos. Aruncă o privire rapidă prin rafturile de pe perete şi se întinse spre o cutie, pe care l-am ajutat s-o dea jos.
Din ea scoase un dosar de carton legat cu o panglică veche, îl luă
înapoi în camera mare, îl puse pe masă şi-l deschise, luând din interior un document atât de fragil, încât mi s-a strâns inima văzându-l. Stoicev îl privi câteva clipe, ca paralizat, apoi oftă.
— Acesta e originalul, după cum puteţi vedea. Semnătura…
Ne-am aplecat asupra hârtiei şi, cu un fior care mi-a făcut pielea ca de găină pe braţe şi pe ceafă, am văzut un an şi un nume scris cu litere chirilice pe care chiar şi eu le-am putut desluşi: Chiril, 6985.
Am privit spre Helen, care îşi muşca buzele. Numele călugărului era teribil de real, la fel şi faptul că omul respectiv trăise odată şi îşi aşternuse gândurile pe acest pergament cu o mână caldă, vie.
Stoicev părea la fel de uimit ca mine, deşi pentru el imaginea unor documente atât de vechi era probabil ceva obişnuit.
— L-am tradus în bulgară, spuse el după o clipă, scoţând din
— 552 —
dosar o altă filă. Voi încerca să vi-l citesc.
Îşi drese glasul şi apoi transpuse în engleză o scrisoare care de atunci a fost tradusă în multe alte limbi.
Sfinţia Ta, iubite stareţ Eupraxius,
Iau pana în mână pentru a duce la bun sfârşit sarcina pe care ai avut înţelepciunea de a mi-o încredinţa şi a-ţi povesti în amănunţime cele întâmplate. Fie ca să le pot privi cu nepărtinire şi astfel să împlinesc dorinţele Sfinţiei Tale, cu ajutorul Domnului. Am dormit în această noapte lângă Virbius, la două zile de drum de voi, la Mănăstirea Sfântului Vladimir, unde fraţii ne-au întâmpinat în numele Sfinţiei Tale. Aşa cum mi-ai spus, am vorbit singur cu sfinţitul stareţ şi i-am povestit despre misia noastră în cel mai deplin secret, când în preajmă nu se afla nici măcar un ucenic sau un servitor. A poruncit să
fie închisă căruţa noastră în grajdurile mănăstirii, sub privegherea a doi paznici dintre călugării săi şi a altor doi dintre ai noştri. Nădăjduiesc să avem adesea parte de asemenea înţelegere şi adăpost, măcar până ce vom pune piciorul pe pământurile necredincioşilor. Aşa cum mi-ai cerut, i-am încredinţat o carte stareţului, cu îndrumările Sfinţiei Tale, şi am văzut că a ascuns-o imediat, fără a o deschide sub privirile mele.
Caii sunt obosiţi după urcuşul prin munţi şi vom mai dormi aici încă o noapte. Noi ne-am împrospătat sufletul cu slujbele din această biserică, în care două icoane ale Preacuratei Fecioare au făcut minuni cu nici optzeci de ani în urmă. Pe una dintre ele încă se mai văd miraculoasele lacrimi plânse pentru un păcătos şi transformate acum în perle preţioase. I-am închinat şi noi cele mai fierbinţi rugi pentru apărarea soliei noastre, ca
— 553 —
