«Bătrânii de la tavernele din Creta păreau mai dornici să-mi depene sutele lor de poveşti cu vampiri decât să-mi spună unde pot găsi alte fragmente de ceramică precum acela pe care îl aveam eu sau antice epave pe care strămoşii lor le găsiseră şi le prădaseră. Într-o seară i-am permis unui necunoscut să-mi facă cinste cu o specialitate locală numită, straniu, amnesia, iar rezultatul a fost că a doua zi m-am simţit rău de dimineaţă până seara».
— Oh, Dumnezeule! exclamă Helen în şoaptă.
— «I-am permis unui necunoscut să-mi facă cinste cu o băutură
numită amnesia», am repetat, încercând să nu strig. Cine naiba crezi tu că era necunoscutul acela?! De asta a uitat Rossi…
— A uitat… Helen părea hipnotizată de acest cuvânt. A uitat de România…
— … a uitat complet că a fost acolo. În scrisorile către Hedges spune că pleacă în Grecia din România, ca să facă rost de bani şi să
participe la nişte săpături arheologice…
— Şi a uitat de mama, încheie Helen, abia auzit.
— … De mama ta, am repetat, având brusc în faţa ochilor
— 559 —
imaginea mamei ei stând în poartă şi privindu-ne cum ne îndepărtam. Nu a intenţionat nicio clipă să nu se întoarcă. Doar că, brusc, a uitat totul. Şi de asta… de asta mi-a spus mie că nu-şi mai amintea întotdeauna cu claritate studiile făcute.
Chipul lui Helen era alb acum, cu maxilarul încleştat şi ochii aprigi, plini de lacrimi.
— Îl urăsc, spuse încet, şi ştiam că nu se referă la tatăl ei.”
— 560 —
Capitolul 58
„Am ajuns a doua zi la poarta casei lui Stoicev exact la ora unu şi jumătate. Helen îmi strânse mâna, ignorând prezenţa lui Ranov.
Chiar şi ghidul nostru părea a fi într-o dispoziţie festivă: se încrunta mai rar decât de obicei şi îşi pusese un costum maroniu. De unde ne aflam puteam auzi susurul vocilor şi al râsetelor, pe fondul mirosului de fum de lemn şi al cărnii prăjite. «Dacă mi-aş alunga din minte gândul la Rossi, aş putea sărbători şi eu», mi-am zis.
Aveam sentimentul că în ziua aceea se va întâmpla ceva care mă va ajuta să-l găsesc şi, în consecinţă, am hotărât să celebrez şi eu, din plin, sărbătoarea Sfinţilor Chiril şi Metodiu.
În curte, grupuri de bărbaţi şi femei discutau sub copertină. Irina alerga de colo-colo, umplând farfuriile oaspeţilor şi turnând în pahare licoarea aceea chihlimbarie. Când ne-a văzut, a venit spre noi cu braţele deschise, de parcă eram deja prieteni vechi. Ne-a strâns mâinile mie şi lui Ranov, iar pe Helen a sărutat-o pe obraji.
— Îmi pare foarte bine că aţi venit. Vă mulţumesc. Unchiul meu n-a dormit mai deloc şi nici n-a mai putut mânca de ieri, de când aţi fost aici. Sper să-i spuneţi voi că trebuie să mănânce.
— Nu te îngrijora, o linişti Helen. Vom face tot ce putem pentru a-l convinge.
L-am găsit pe Stoicev printre oaspeţi, sub meri. Cineva aranjase în cerc câteva scaune de lemn, iar el şedea în cel mai mare, înconjurat de o serie de bărbaţi mai tineri.
— Oh, bun venit, ne ură el şi se ridică anevoie în picioare, ajutat de cei din jur. Bine aţi venit! Vă rog să faceţi cunoştinţă cu ceilalţi prieteni ai mei. Sunt studenţi pe care i-am avut înainte de război şi au fost atât de amabili să vină să mă vadă.
Mulţi dintre bărbaţii din jur, în cămăşi albe şi costume ponosite, erau tineri doar prin comparaţie cu Stoicev; majoritatea trecuseră de cincizeci de ani. Toţi ne-au zâmbit şi ne-au strâns mâinile cu
— 561 —
căldură, unul dintre ei aplecându-se şi sărutându-i mâna lui Helen cu o politeţe curtenitoare. Îmi plăceau privirile lor alerte, ochii închişi la culoare şi zâmbetele potolite, în care mai licărea câte un dinte de aur.
Irina se apropie din spate şi părea că îndeamnă pe toată lumea la masă, fiindcă un minut mai târziu ne-am pomenit luaţi de un val de invitaţi care se îndreptau spre mesele de sub copertină. Acolo am dat peste sursa aromei aceleia minunate, care se dovedi a fi o oaie întreagă ce se frigea la proţap în curtea de lângă casă. Masa era încărcată cu vase de ceramică pline cu cartofi fierţi, salată de roşii cu castraveţi, brânză, pâini aurii şi pateuri cu brânză ca acelea pe care le mâncasem în Istanbul. Printre ele erau feluri cu carne, boluri cu iaurt rece, vinete prăjite şi ceapă. Irina nu ne-a slăbit până ce nu ne-am încărcat farfuriile cu vârf, apoi a venit după noi în mica livadă
de meri, ducând pahare cu rachiu.
Între timp, foştii studenţi ai lui Stoicev se luau la întrecere care dintre ei să-i aducă mai multă mâncare şi îi umpleau paharul până
la buză. Profesorul se ridică încet în picioare. În curte, lumea ceru să
fie linişte, iar el rosti câteva cuvinte între care am prins numele Chiril şi Metodiu, urmate de al meu şi al lui Helen. Când sfârşi, un val de urale îi sublinie spusele: Stoicev! Za zdraveto na profesor Stoicev! Nazdrave! Toate chipurile erau luminate de zâmbete; toată
lumea se întoarse spre el, cu paharul ridicat, unii oaspeţi având lacrimi în ochi. Mi-am amintit de Rossi, cât de modest ascultase discursurile şi felicitările cu care îi marcasem cea de-a douăzecea aniversare la catedra universităţii. Mi-am întors privirea, cu un nod în gât. Ranov rătăcea de colo-colo, cu un pahar în mână.
Când oaspeţii se aşezară din nou să mănânce şi să discute, eu şi Helen am fost invitaţi pe locurile de onoare, lângă Stoicev.
— Cât mă bucur că ne-aţi putut fi astăzi alături, spuse el zâmbind. Ştiţi, aceasta este sărbătoarea mea preferată. În calendarul bisericesc avem multe zile ale sfinţilor, dar cea de azi e îndrăgită de
— 562 —
toţi cei cărora le place studiul, fiindcă este o ocazie de a ne cinsti moştenirea culturală slavonă şi secolele de învăţătură pe care Chiril şi Metodiu, prin intermediul alfabetului lor, le-au făcut posibile. În plus, aceasta e ziua în care colegii şi studenţii mei preferaţi vin şi-l mai scot pe bătrânul lor profesor din birou. Iar eu le sunt foarte recunoscător pentru asta.
Stoicev privi în jur cu dragoste şi bătu uşor cu palma umărul celui mai apropiat dintre invitaţi. Am observat, cu o strângere de inimă, cât de fragilă părea mâna lui, cu pielea subţire şi aproape translucidă.
După o vreme, oaspeţii începură să se retragă, ori spre masă, unde oaia era deja gata, ori în grădină, plimbându-se în grupuri mici. Îndată ce am rămas singuri, Stoicev se întoarse spre noi cu o privire alertă.
— Haideţi să vorbim acum, cât avem posibilitatea. Nepoata mea a promis să-l ţină pe Ranov ocupat cât de mult poate. Am să vă
spun câteva lucruri şi am înţeles că şi voi aveţi multe de povestit.
