— 556 —
hotelului. Am urcat la etaj împreună cu Helen – liftul era din nou stricat – şi am zăbovit în hol, lângă uşa camerei mele, câteva clipe dulci, sustrase situaţiei bizare în care ne aflam. Când am considerat că Ranov plecase, am coborât din nou, am mers până la o cafenea din apropiere şi ne-am aşezat la o masă, sub crengile unui copac.
— Cineva ne urmăreşte şi aici, îmi spuse Helen în şoaptă.
Mi-am pus servieta cu grijă în poală; renunţasem s-o mai las din mână chiar şi sub mesele din cafenele.
— Dar, cel puţin, continuă ea zâmbind, aici nu sunt microfoane, ca în camera mea. Şi a ta. Tei – adăugă după o clipă, ridicându-şi privirile spre crengile de deasupra capului. Peste vreo două luni vor fi plini de flori. Oamenii fac ceai din ele la mine acasă… şi probabil aici la fel. Când te aşezi la o masă ca asta, mai întâi trebuie s-o ştergi, fiindcă inflorescenţele şi polenul se scutură pretutindeni. Au un parfum de miere, dulce şi proaspăt.
Şi făcu un gest scurt cu mâna, de parcă ar fi alungat din faţa ei mii de flori de un verde-crud. I-am luat mâna într-a mea şi am întors-o cu palma în sus, ca să-i văd liniile delicat desenate. Speram ca ele să prevestească o viaţă îndelungată şi noroc, ambele împărtăşite cu mine.
— Ce părere ai despre scrisoarea pe care ne-a arătat-o Stoicev?
— Ar putea fi o şansă pentru noi. La început mi-am zis că nu-i decât o altă piesă dintr-un mozaic istoric, una foarte interesantă, însă nu vedeam cum ne-ar putea ajuta. Dar când Stoicev şi-a dat seama că a noastră era periculoasă, am început să sper că ştie ceva important.
— Şi eu sper acelaşi lucru, dar, pe de altă parte, e posibil să se fi referit pur şi simplu la faptul că scrisoarea este un material sensibil din punct de vedere politic, aşa cum e în general munca lui, fiindcă
are de-a face cu istoria Bisericii.
— Ştiu, oftă Helen. Într-adevăr, e posibil ca asta să fie tot.
— Şi ar fi suficient ca să-l facă reticent de faţă cu Ranov.
— 557 —
— Da. Va trebui să aşteptăm până mâine pentru a afla ce a vrut de fapt să spună. E cumplit pentru tine să aştepţi astfel în fiecare zi, nu-i aşa? mă întrebă, împletindu-şi degetele cu ale mele.
Am încuviinţat cu o mişcare uşoară a capului.
— Dacă l-ai fi cunoscut pe Rossi…
Mă privea în ochi şi, încet, îşi dădu la o parte o şuviţă de păr desprinsă din agrafe. Gestul mi s-a părut atât de trist, încât a conferit o greutate suplimentară următoarelor ei cuvinte:
— Încep să-l cunosc acum, prin tine.
În clipa aceea o chelneriţă cu bluză albă ieşi din cafenea şi ne întrebă ceva. Helen se întoarse spre mine.
— Ce vrem de băut?
Chelneriţa ne privea curioasă – două creaturi care vorbeau o limbă străină.
— De unde ştii cum să comanzi?
— Ceai, hotărî Helen arătând spre ea însăşi şi spre mine. Ceai, vă
rog. Molia.
— Înveţi repede, am constatat când chelneriţa s-a îndepărtat.
— Am învăţat ceva rusă. Bulgara seamănă bine cu rusa.
Când sosi ceaiul, Helen amestecă în al său cu o expresie serioasă.
— E atât de plăcut să nu-l mai avem pe Ranov alături, încât abia suport să mă gândesc că mâine îl vom vedea din nou. Nu ştiu cum vom putea afla ceva interesant cu el în coasta noastră mereu.
— Eu unul m-aş simţi mai bine dacă aş şti că bănuieşte într-adevăr ceva despre cercetările noastre. Straniu e faptul că-mi aminteşte de cineva, de o persoană pe care am întâlnit-o cândva demult, dar nu-mi pot da seama de cine anume, parcă m-a lovit amnezia.
Mi-am ridicat ochii spre chipul ei plăcut, serios, şi în secunda aceea am simţit cum mintea mea aleargă după ceva, încercând să
descâlcească iţele unei enigme – şi nu era vorba despre posibilul
«geamăn» al lui Ranov. Era mai degrabă despre faţa lui Helen în
— 558 —
lumina înserării, despre gestul meu de a ridica ceaşca de ceai pentru a bea din ea şi despre cuvântul acela pe care-l rostisem. Gândurile îmi mai zăboviseră asupra lui şi înainte, dar de această dată năvăliră
în conştientul meu ca o revărsare.
— Amnezie! am exclamat. Helen… Helen, amnezie!
— Poftim? făcu ea, derutată de intensitatea din glasul meu.
— Scrisorile lui Rossi! Mi-am deschis servieta cu un gest atât de rapid, încât am vărsat ceaiul pe masă. Scrisoarea, călătoria în Grecia!
Mi-au trebuit câteva minute pentru a găsi plicul printre hârtii, pentru a localiza fragmentul şi a i-l citi apoi lui Helen, ai cărei ochi se deschiseră din ce în ce mai mari, ca două hăuri întunecate.
— Îţi aminteşti de scrisoarea în care spunea că s-a întors în Grecia, în Creta, după ce i-a fost luată harta în Istanbul, şi cum i s-a schimbat norocul şi totul a început să-i meargă prost? Ascultă aici:
