— Cu siguranţă, am replicat şi mi-am tras scaunul aproape de al său. Helen îmi urmă exemplul.
— În primul rând, prieteni, am recitit cu atenţie scrisoarea pe care mi-aţi lăsat-o ieri. Iat-o aici. Luaţi-o şi păstraţi-o în siguranţă. Am citit-o de mai multe ori şi cred că a fost scrisă de aceeaşi persoană ca şi cea pe care o am eu; fratele Chiril e autorul amândurora. Nu am avut originalul, fireşte, dar, dacă traducerea dumneavoastră este fidelă, înseamnă că stilul e acelaşi, iar numele şi datele corespund.
Putem fi siguri, cred, că ambele scrisori fac parte din aceeaşi corespondenţă şi ori au fost expediate separat, ori s-au rătăcit una de alta din cine ştie ce cauze. Acum mai am multe să vă spun, dar mai întâi aş vrea să aflu şi alte detalii despre cercetările voastre. Am impresia că nu aţi venit în Bulgaria numai pentru mănăstirile de aici. Cum aţi găsit această scrisoare?
I-am replicat că ne-am început cercetările din motive pe care mi-
— 563 —
ar fi greu să i le descriu, fiindcă par oarecum iraţionale.
— Aţi spus că aţi citit lucrările profesorului Rossi, tatăl lui Helen.
El a dispărut recent, în circumstanţe stranii.
I-am povestit apoi pe scurt despre modul în care găsisem cartea cu dragonul în mijloc, despre dispariţia lui Rossi, despre scrisorile şi hărţile ciudate, despre ceea ce aflasem în Istanbul şi Budapesta, fără
a omite balada şi gravura cu numele «Ivireanu». Singurul amănunt despre care n-am pomenit nimic a fost Garda Semilunii. Cu atâţia oameni în jur n-am îndrăznit să scot niciun document din servietă, dar am descris cele trei hărţi şi am subliniat asemănarea dintre cea de-a treia şi dragonul din carte. Stoicev ascultă totul cu răbdare şi interes, cu sprâncenele încruntate de concentrare şi ochii larg deschişi. O singură dată mă întrerupse, cerându-mi să-i descriu mai exact cele patru cărţi cu dragon – a mea, a lui Rossi, a lui Hugh James şi a lui Turgut. Ţinând seama de cunoştinţele lui în domeniul literaturii vechi şi al artei tiparului timpuriu, cărţile constituiau un punct deosebit de interes pentru el şi, înţelegând acest lucru, am adăugat, cu un semn spre servieta pe care o ţineam în poală:
— Am exemplarul meu aici.
L-am văzut tresărind şi privindu-mă fix.
— Aş vrea să-l văd şi eu când va fi posibil.
Dar un alt amănunt a părut să-i atragă în mod deosebit atenţia: faptul că stareţul căruia îi fuseseră adresate scrisorile fratelui Chiril condusese la un moment dat Mănăstirea Snagov, din Valahia.
— Snagov, şopti el şi se făcu roşu la faţă, de am crezut că-şi va pierde cunoştinţa. Trebuia să-mi fi dat seama! Şi am scrisoarea aceea în bibliotecă de treizeci de ani!
Speram să-l pot întreba la rândul meu unde o găsise.
— Vedeţi dumneavoastră, avem dovezi că grupul de călugări al fratelui Chiril a călătorit din Valahia la Constantinopol înainte de a veni în Bulgaria, am spus.
— Da. Totdeauna am crezut că scrisoarea se referă la drumul
— 564 —
călugărilor veniţi în pelerinaj în Bulgaria de la Constantinopol. Dar nu mi-am dat seama nicio clipă că… Maxim Eupraxius… stareţul de la Snagov… Pentru un moment păru copleşit de propriile gânduri, ce se reflectau pe figura lui mobilă, dar continuă: Şi numele acesta, Ivireanu, pe care l-aţi găsit şi voi, şi domnul Hugh James la Budapesta…
— Ştiţi ce înseamnă?
— Da, da, prieteni. Este vorba despre Antim Ivireanu, un învăţat care a trăit şi a lucrat la Snagov la sfârşitul secolului al XVII-lea, mult timp după domnia lui Vlad Ţepeş. Am citit despre activitatea sa. Era o personalitate de seamă printre învăţaţii vremii şi a atras numeroşi oaspeţi iluştri la Snagov. A tipărit Sfintele Scripturi în română şi arabă, iar tiparniţa sa a fost probabil prima din Valahia.
Să mergem în camera mea, repede!
Am privit în jurul nostru.
— Ranov e ocupat cu Irina, am spus în şoaptă.
Stoicev se ridică.
— Da. Vom intra pe uşa aceea laterală. Repede, vă rog!
Nu era nevoie să ne îndemne. Expresia de pe figura lui ar fi fost suficientă să ne facă să-l urmăm chiar şi pe cel mai înalt vârf de munte. Am urcat scările în spatele lui, iar, odată ajunşi în cameră, Stoicev se aşeză la masa din mijloc, pentru a se odihni. Am observat pe ea o serie de cărţi şi manuscrise care nu fuseseră acolo cu o zi înainte.
— N-am avut niciodată prea multe informaţii despre scrisoarea aceea sau despre celelalte, spuse bătrânul după ce-şi trase răsuflarea.
— Celelalte? întrebă Helen aşezându-se lângă el.
— Da. Mai există două scrisori ale fratelui Chiril. Împreună cu a mea şi cu cea din Istanbul sunt în total patru. Trebuie să mergem neîntârziat la mănăstirea de la Rila, pentru a le vedea pe celelalte două. Este o descoperire extraordinară! Dar altceva voiam să vă
— 565 —
arăt. Până acum n-am făcut legătura…
Şi se întrerupse brusc, aparent prea uluit pentru a mai continua.
După o clipă, se duse într-una dintre încăperile alăturate şi se întoarse cu un volum învelit în hârtie – un vechi jurnal tipărit în germană.
— Am avut un prieten… începu el. Ah, dacă ar mai fi trăit şi azi!
V-am spus, îl chema Atanas Anghelov. Da, era bulgar, istoric şi unul dintre primii mei profesori. În 1923 studia ceva în biblioteca de la Rila, una dintre marile noastre arhive medievale, şi a găsit acolo, ascuns în coperta unui volum din secolul al XVIII-lea, un manuscris de prin anii 1400 – cronica unei călătorii din Valahia în Bulgaria.
Prietenul meu a murit în vreme ce scria un articol pe marginea lui, pe care eu l-am finalizat şi l-am publicat după aceea. Manuscrisul se află încă la Rila… iar eu n-am bănuit niciodată… Iată, repede! E
scris în bulgară, dar vă voi traduce eu cele mai importante pasaje.
Stoicev deschise jurnalul cu o mână tremurândă, iar vocea îi tremură deopotrivă când începu să ne relateze descoperirea prietenului său. Articolul scris pe baza notiţelor lui Anghelov şi documentul în sine au fost publicate de atunci în engleză, cu numeroase revizuiri şi interminabile note de subsol. Dar şi astăzi, de câte ori îl văd, îmi revin în faţa ochilor chipul îmbătrânit al lui Stoicev, părul lui alb răvăşit deasupra urechilor mari, ochii aplecaţi asupra paginii şi, mai cu seamă, vocea lui tremurătoare.”