Din nefericire, pe teritoriul bulgar nu a fost identificat niciun posibil sit funerar pentru Vlad al III-lea, iar locaţia lăcaşului de cult numit Sveti Gheorghi, ca şi cea a Mănăstirii bulgare Paroria, este încă necunoscută; mănăstirea a fost probabil abandonată sau distrusă în perioada stăpânirii otomane, iar „Cronica” este unicul document ce aruncă o rază de lumină asupra posibilei zone de amplasament. „Cronica” afirmă că grupul de călugări a străbătut o distanţă mică – „nu prea departe” – de la Mănăstirea Bacikovo, situată la circa treizeci şi cinci de kilometri sud de Asenovgrad, pe râul Cepelarska. În mod clar, Sveti Gheorghi se afla undeva în regiunea central-sudică a Bulgariei. Această zonă, care include o mare parte a munţilor Rodopi, a fost printre ultimele cucerite de otomani pe teritoriul bulgar; unele porţiuni de teren foarte accidentat nu au intrat niciodată pe deplin în stăpânirea turcilor.
Dacă Sveti Gheorghi era situată în munţi, acest lucru ar explica în parte alegerea sa ca un loc de odihnă veşnică relativ sigur pentru rămăşiţele trupeşti ale lui Vlad al III-lea.
Deşi în „ Cronică” se susţine că Sveti Gheorghi a devenit loc de pelerinaj după stabilirea acolo a călugărilor de la Snagov, nu este menţionată în alte surse primare din perioada respectivă şi nici în cele ulterioare, fapt care ar putea sugera că a dispărut sau a fost părăsită la scurt timp după plecarea lui Ştefan. Dispunem însă de unele date referitoare la fondarea ei, în singurul exemplar al tipicului său, păstrat în biblioteca mănăstirii de la Bacikovo. În conformitate cu acest document, Sveti Gheorghi a fost înfiinţată de Gheorghios Comnen, un văr de departe al împăratului bizantin Alexios Comnen, în 1101. „Cronica” lui Zaharia menţionează că
monahii de acolo erau „puţini şi bătrâni” când a sosit grupul de la Snagov; probabil că acei puţini călugări au păstrat regimul instituit
— 571 —
prin tipic, iar lor li s-au alăturat cei veniţi din Valahia.
„Cronica” atrage atenţia asupra călătoriei valahilor prin Bulgaria în două moduri: descriind în detaliu martiriul suferit de doi dintre ei, căzuţi în mâinile oficialilor otomani, şi menţionând interesul arătat de populaţia bulgară deplasării lor prin ţară. Nu avem de unde şti ce anume i-a provocat pe otomanii din Bulgaria, cunoscuţi pentru toleranţa arătată faţă de activităţile religioase creştine, determinându-i să-i considere pe călugării valahi o ameninţare.
Ştefan afirmă prin intermediul lui Zaharia că prietenii săi au fost
„interogaţi” în oraşul Haskovo înainte de a fi torturaţi şi ucişi, fapt ce sugerează că autorităţile otomane considerau că monahii deţin anumite informaţii de ordin politic, delicate. Haskovo se află în sud-estul Bulgariei, regiune care căzuse sub dominaţie otomană în secolul al XV-lea. În mod straniu, călugărilor martirizaţi le-au fost aplicate pedepsele otomane tradiţionale pentru furt (amputarea mâinilor) şi pentru evadare (amputarea picioarelor). Majoritatea neomartirilor din timpul ocupaţiei otomane erau torturaţi şi ucişi prin alte metode. Aceste pedepse, ca şi percheziţionarea căruţei cu care se deplasau călugării, descrisă de Ştefan, subliniază acuzaţia de furt lansată de oficialităţile din Haskovo, cu toate că, aparent, acesta nu au avut dovezi care s-o susţină.
Ştefan menţionează că populaţia a acordat o atenţie deosebită
grupului de călugări în timpul trecerii acestuia prin Bulgaria, fapt care ar fi putut determina curiozitatea otomanilor. Dar cu numai opt ani înainte, în 1469, relicvele Sfântului Ivan Rilski, pustnicul fondator al mănăstirii de la Rila, fuseseră transferate de la Veliko Târnovo într-o capelă de la Rila – o procesiune la care a asistat şi pe care a descris-o apoi Vladislav Grămăticul în lucrarea sa Cuvânt despre aducerea moaştelor Sfântului Ivan. În timpul acestui transfer, autorităţile otomane au manifestat toleranţă faţă de atenţia acordată
de bulgari relicvelor, iar călătoria a constituit un important eveniment unificator şi un simbol pentru toţi creştinii bulgari. Atât
— 572 —
Zaharia, cât şi Ştefan vor fi fost cunoscut poate celebra călătorie a osemintelor lui Ivan Rilski, iar în 1479 probabil că Zaharia a avut la dispoziţie, la Zografu, o relatare scrisă a acestui eveniment.
Faptul că nu cu mult timp în urmă toleraseră o procesiune similară pe teritoriul bulgar conferă o semnificaţie aparte preocupării arătate de otomani călătoriei grupului de călugări valahi. Percheziţionarea căruţei lor – efectuată probabil de garda paşalei locale – sugerează că autorităţile turce din Bulgaria aveau cunoştinţă într-o anumită măsură de scopul călătoriei. În mod cert, oficialităţile otomane nu ar fi fost dispuse să găzduiască în Bulgaria rămăşiţele pământeşti ale unuia dintre cei mai de seamă duşmani ai lor şi nici să accepte venerarea lor. Mai derutant este însă faptul că
la percheziţie nu s-a găsit probabil nimic, din moment ce istorisirea lui Ştefan menţionează ceva mai târziu înmormântarea trupului la Sveti Gheorghi. Nu putem decât să emitem ipoteze asupra modului în care călugării au izbutit să ascundă un cadavru întreg (sau chiar fără cap) – dacă aceasta era ceea ce transportau.
În fine, un punct de interes atât pentru istorici, cât şi pentru antropologi este referirea pe care o face „Cronica” la credinţele călugărilor de la Snagov cu privire la viziunile pe care le-au avut în biserica mănăstirii. Ei nu au putut cădea de acord asupra a ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Vlad al III-lea în timpul priveghiului şi au relatat câteva dintre incidentele considerate în mod tradiţional ca stând la baza transformării unui cadavru într-un mort viu – un vampir –, ceea ce ar indica faptul că în rândul lor domnea credinţa că trupul neînsufleţit al lui Ţepeş era ameninţat de acest pericol.
Unora dintre ei li s-a părut că au văzut un animal sărind asupra cadavrului, iar alţii au crezut că o forţă supranaturală, sub forma unei ceţe sau a unui vânt, a pătruns în biserică şi a făcut ca trupul să
se ridice în capul oaselor. Cazul apariţiei unui animal este amplu documentat în folclorul balcanic referitor la „geneza” vampirilor, aşa cum este de altfel şi credinţa că vampirii se pot transforma în
— 573 —
ceaţă sau pâclă. Firea sângeroasă şi convertirea lui Vlad al III-lea la catolicism la reşedinţa regelui ungar Matei Corvin le erau probabil bine cunoscute călugărilor – prima deoarece era deja celebră în Valahia, iar cel de-al doilea fapt fiindcă probabil constituise un motiv de îngrijorare pentru comunitatea ortodoxă de acolo (şi mai cu seamă pentru cei din mănăstirea preferată a domnitorului, al cărei stareţ îi era, probabil, şi duhovnic).
Manuscrisele
„Cronica” lui Zaharia ne este cunoscută prin intermediul manuscriselor Athos 1480 şi R. VII. 132, cel de-al doilea numit şi Versiunea patriarhală. Athos 1480, un manuscris in-cvarto în caligrafia semiuncială, este păstrat în biblioteca mănăstirii de la Rila din Bulgaria, unde a fost descoperit în 1923. Documentul, cea mai timpurie dintre cele două versiuni ale „Cronicii”, a fost redactat în mod aproape cert de Zaharia însuşi la Zografu, probabil pe baza notiţelor luate la căpătâiul lui Ştefan. În ciuda afirmaţiei sale că „a înregistrat fiecare cuvânt”, Zaharia trebuie să fi scris această
versiune după o considerabilă prelucrare a textului; documentul reflectă o eleganţă a stilului imposibil de atins „la prima mână” şi nu conţine decât o sigură corectură. Manuscrisul original s-a aflat probabil în biblioteca de la Zografu cel puţin până în anul 1814, din moment ce titlul său este menţionat într-o bibliografie a manuscriselor din secolele al XV-lea şi al XVI-lea existente în mănăstire, bibliografie alcătuită în acel an. Documentul a reapărut în Bulgaria în 1923, când istoricul bulgar Atanas Anghelov l-a descoperit ascuns în coperta unui tratat din secolul al XVIII-lea asupra vieţii Sfântului Gheorghe ( Gheorghi 1364.21) din mănăstirea de la Rila. În 1924, Anghelov a presupus că la Zografu nu mai exista niciun exemplar. Nu se ştie cu exactitate când şi cum a ajuns acest manuscris de la Muntele Athos la Rila, deşi ameninţarea atacurilor piratereşti asupra mănăstirilor de la Athos în cursul secolelor al
— 574 —
XVIII-lea şi al XIX-lea poate să fi jucat un rol în mutarea sa (şi a multor altor artefacte şi documente preţioase) de pe Muntele Sfânt.
Cealaltă versiune cunoscută a „Cronicii” lui Zaharia – intitulată
R.XVII. 132 sau Versiunea patriarhală – se află în biblioteca Patriarhatului Ecumenic din Constantinopol şi datează, conform determinărilor paleografice, de la jumătatea sau de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Este, probabil, o versiune mai nouă a exemplarului trimis de stareţul de la Zografu patriarhului în timpul vieţii lui Zaharia. Se presupune că originalul acestei versiuni a însoţit scrisoarea stareţului către patriarh, prin care acesta din urmă
era atenţionat cu privire la posibilitatea apariţiei unei erezii la Sveti Gheorghi. Scrisoarea nu mai există în prezent; este însă probabil, că
din motive de eficienţă şi discreţie, stareţul de la Zografu i-a cerut lui Zaharia să facă o copie a cronicii sale spre a o trimite la Constantinopol, păstrând originalul în biblioteca mănăstirii. Timp de cincizeci până la o sută de ani după primirea sa, „Cronica” a fost considerată încă un document suficient de important pentru arhiva patriarhală pentru a fi recopiat.
Pe lângă faptul că este probabil o copie ulterioară a unei scrisori trimise de la Zografu, Versiunea patriarhală diferă de Athos 1480 şi din alt punct de vedere: nu mai conţine o parte din relatarea despre ceea ce susţineau călugării de la Snagov că au văzut în timpul priveghiului, şi anume fragmentul care începea cu cuvintele: „Un călugăr a văzut un animal” şi se termina cu: „Trupul decapitat al domnitorului s-a mişcat şi a încercat să se ridice”. Este posibil ca fragmentul să fi fost eliminat în încercarea de a-i feri pe cititorii arhivei patriarhale de contactul cu informaţiile despre erezia descrisă de Ştefan sau cu superstiţiile legate de originea morţilor vii, cu care în general oficialităţile Bisericii nu erau de acord. Versiunea patriarhală este dificil de datat, deşi putem spune aproape cu certitudine că e vorba despre exemplarul listat în catalogul bibliotecii patriarhale din anul 1605.
— 575 —
Între cele două manuscrise ale „Cronicii” există o ultimă
similaritate, frapantă şi derutantă în acelaşi timp. Ambele au fost rupte aproximativ în acelaşi punct al relatării. Athos 1480 se încheie cu: „Am aflat”, iar Versiunea patriarhală continuă cu fragmentul: „Că
nu era o molimă obişnuită, ci”, fiecare fiind tăiată cu grijă după un rând întreg, îndepărtându-se astfel probabil acea parte a relatării lui Ştefan în care se oferă detalii despre posibila erezie sau problemele existente la Sveti Gheorghi. Un indiciu referitor la data la care au fost rupte manuscrisele poate fi găsit în catalogul sus-menţionat, în care Versiunea patriarhală este trecută ca „incompletă”. Putem presupune deci că ultima parte a acestei versiuni a fost eliminată
înainte de 1605. Nu putem şti însă dacă ambele acte de vandalism au avut loc în aceeaşi perioadă sau dacă primul a servit ca sursă de inspiraţie unui cititor de peste ani; de asemenea, nu ne putem da seama dacă finalurile celor două versiuni erau identice sau nu.
Fidelitatea Versiunii patriarhală faţă de manuscrisul de la Zografu, cu excepţia fragmentului referitor la priveghi eliminat şi menţionat mai sus, sugerează că relatarea se încheia probabil în mod identic sau foarte asemănător în ambele versiuni. În plus, faptul că şi Versiunea patriarhală a fost ruptă, deşi nu mai conţinea fragmentul despre evenimentele supranaturale petrecute la priveghi, susţine ideea conform căreia şi ea se încheia cu o descriere a ereziei sau a situaţiei malefice de la Sveti Gheorghi. Până în prezent, în rândul manuscriselor medievale balcanice nu se mai cunoaşte niciun alt caz de vandalizare intenţionată a celor două exemplare ale unuia şi aceluiaşi document, aflate la sute de kilometri distanţă unul de celălalt.
Ediţii şi traduceri
„ Cronica” lui Zaharia de la Zografu a mai fost publicată de două ori anterior. Prima ediţie a fost o traducere în greacă, sumar comentată, inclusă în lucrarea lui Xanthos Constantinos, Istoria bisericilor
— 576 —
