Dar, în seara care a urmat, stareţul a chemat alături opt călugări, făcându-mi şi mie cinstea de a mă număra printre ei, şi ne-a spus că
ne vom preface doar că vom îngropa trupul domnitorului în biserică, fiindcă acesta trebuie dus neîntârziat de aici. Şi a mai zis că
va spune doar unuia dintre noi, în secret, unde să ducem trupul şi de ce, pentru ca toţi ceilalţi să fie feriţi cât mai îndelungă vreme prin neştiinţa lor. Şi aşa a făcut, alegând un călugăr pe care-l cunoştea de ani buni şi spunându-ne nouă celorlalţi doar să-l ascultăm cu supunere şi să nu punem întrebări.
Aşa se face că eu, care crezusem că nu voi mai rătăci vreodată, am pornit din nou la drum şi am străbătut cale lungă, intrând alături de tovarăşii mei în cetatea în care m-am născut şi care era de acum centrul împărăţiei necredincioşilor, găsind că mult se schimbase între timp. Marea biserică a Sfintei Sofia era acum moschee, şi n-am putut intra în ea. Multe biserici fuseseră distruse sau lăsate în paragină, iar altele deveniseră locuri de rugăciune pentru turci, chiar şi Panachrantos. Şi acolo am aflat că eram în căutarea unei comori ce putea grăbi mântuirea sufletului acelui domnitor şi că această comoară fusese deja dobândită cu mare primejdie de către doi bravi şi cucernici călugări de la Mănăstirea Sfântului Mântuitor, fiind în taină scoasă din oraş. Dar unii dintre ienicerii sultanului aveau bănuieli, şi de aceea noi ne aflam în primejdie, şi ne-am văzut încă o dată nevoiţi să plecăm la drum pentru a o găsi, de această dată călătorind în străvechea ţară a
— 582 —
bulgarilor.
Trecând noi prin ţara lor, se părea că unii ştiau deja de însărcinarea noastră, căci tot mai mulţi dintre ei ieşeau la drum, înclinându-se tăcuţi la trecerea noastră, iar unii ne urmau cale lungă, atingând căruţa cu mâinile sau sărutându-i marginile. În această călătorie, un lucru cumplit s-a petrecut. Când treceam prin Haskovo, oşteni păgâni din straja oraşului au ieşit călare în faţa noastră şi ne-au oprit cu sila şi cu vorbe grele. Ne-au căutat în căruţă, zicându-ne că vor găsi ce ducem cu noi, şi au aflat două
boccele, pe care le-au înşfăcat şi le-au deschis. Văzând că e mâncare înăuntru, necredincioşii le-au aruncat în stradă cu mânie şi au poprit pe doi dintre noi. Fiindcă ei s-au împotrivit că nu ştiu nimic şi i-au înfuriat astfel pe cei răi, celor doi buni călugări le-au fost tăiate mâinile şi picioarele şi li s-a pus sare pe răni înainte de a-şi da sfârşitul. Pe restul ne-au lăsat să plecăm, însoţiţi de blesteme şi de lovituri de bici. După aceea am putut lua trupurile şi mădularele tăiate ale prietenilor noştri, reunindu-le pentru creştineasca îngropăciune în mănăstirea din Bacikovo, ai cărei monahi s-au rugat multe zile şi nopţi pentru cucernicele lor suflete.
Această faptă ne-a lăsat tare întristaţi şi îngroziţi, dar ne-am continuat călătoria, nu mult mai departe şi fără alte întâmplări, până
la Mănăstirea Sveti Gheorghi. Acolo, deşi erau puţini la număr şi bătrâni, călugării ne-au primit cu bine şi ne-au spus că, adevărat, comoara pe care o căutam fusese adusă la ei de doi peregrini cu câteva luni în urmă şi totul era cum se cuvine. Nu ne puteam gândi să ne întoarcem în Valahia curând, prin atâtea primejdii, astfel că
am rămas acolo. Relicvele pe care le-am adus au fost în taină puse în raclă la Sveti Gheorghi şi faima lor printre creştini i-a adus pe mulţi în peregrinaj acolo, şi ei la rândul lor au păstrat tăcerea. Pentru o vreme am trăit în pace, iar mănăstirea s-a înălţat mult prin munca noastră. Nu peste mult timp însă, o molimă s-a dezlănţuit în satele din apropiere, dar la început n-a molipsit şi mănăstirea. Am aflat (că
— 583 —
nu era o molimă obişnuită, ci)
(Aici manuscrisul a fost rupt sau tăiat.)
— 584 —
Capitolul 60
„Când Stoicev termină de citit, câteva minute nici eu şi nici Helen n-am rostit vreun cuvânt. Bătrânul profesor clătina din când în când din cap, trecându-şi o mână peste obraz, ca pentru a se trezi dintr-un vis. În cele din urmă, Helen sparse tăcerea:
— Este aceeaşi călătorie… Trebuie să fie aceeaşi călătorie.
Stoicev se întoarse spre ea.
— Cred că da. Şi fără îndoială că monahii fratelui Chiril transportau rămăşiţele pământeşti ale lui Vlad Ţepeş.
— Iar aceasta înseamnă că, exceptându-i pe cei doi ucişi de otomani, grupul a ajuns cu bine la o mănăstire din Bulgaria. Sveti Gheorghi. Unde este?
Era întrebarea pe care aş fi pus-o şi eu, prima din multele care mă
asaltau. Stoicev îşi duse o mână la frunte.
— Dacă aş şti! murmură el. Nimeni nu ştie. Nu există nicio mănăstire cu numele Sveti Gheorghi în regiunea Bacikovo şi nu avem dovezi că ar fi existat vreuna înainte. Este una dintre numeroasele mănăstiri medievale din Bulgaria despre care ştim că
au funcţionat la un moment dat, dar au dispărut în primele secole ale dominaţiei otomane. Probabil că a fost arsă, iar pietrele ei, împrăştiate sau folosite la construirea altor clădiri. Dacă turcii au avut motive s-o urască sau să se teamă de ea – adăugă Stoicev cu o privire tristă –, probabil că au distrus-o complet. În mod cert nu au permis reconstruirea ei, aşa cum s-a întâmplat cu mănăstirea de la Rila. A fost o vreme când mi-am dorit foarte mult să pot localiza Sveti Gheorghi. După ce prietenul meu, Anghelov, a murit, am încercat pentru o vreme să-i continui cercetările. M-am dus la Bacikovski manastir şi am vorbit cu călugării de acolo şi cu oamenii din regiune, dar nimeni nu ştia de o mănăstire numită Sveti Gheorghi. N-am găsit-o nici pe vreuna dintre vechile hărţi pe care le-am examinat şi m-am întrebat dacă nu cumva Ştefan i-a spus lui
— 585 —
Zaharia un nume fals. M-am gândit că localnicii trebuie să aibă cel puţin o legendă în acest sens, dacă relicvele unui personaj atât de important precum Vlad Dracula au fost îngropate acolo. Am vrut să
mă duc la Snagov înainte de război, pentru a vedea ce aş putea afla acolo…
— Dacă v-aţi fi dus, l-aţi fi putut întâlni pe Rossi ori măcar pe arheologul acela, Georgescu! am exclamat.
Stoicev surâse straniu.
— Poate. Dacă l-aş fi întâlnit pe Rossi acolo, poate că ne-am fi completat unul altuia cunoştinţele atunci, înainte de a fi prea târziu.
Eram curios dacă voise să spună «înainte de revoluţia din Bulgaria, înainte de a fi eu exilat aici», dar nu l-am întrebat. O clipă
mai târziu însă, ne-a explicat el:
— Vedeţi dumneavoastră, mi-am întrerupt cercetările relativ brusc. În ziua în care m-am întors din regiunea Bacikovo, hotărât să
mă duc în România, am găsit, când am intrat în apartamentul meu din Sofia, o scenă cutremurătoare. Stoicev se întrerupse un moment şi închise ochii, apoi continuă: Încerc să nu mă gândesc la ziua aceea. Trebuie să vă spun mai întâi că aveam un mic apartament în apropiere de Rimskaia stena – zidul roman din Sofia, un sit antic –, la care ţineam mai mult pentru istoria împrejurimilor sale. Am ieşit după nişte cumpărături şi mi-am lăsat pe birou cărţile şi hârtiile despre mănăstiri şi despre Bacikovo. Când m-am întors, am constatat că îmi răscolise cineva lucrurile, îmi scosese cărţile de pe rafturi şi îmi căutase prin dulap. Pe birou, peste hârtiile mele, era o mică dâră de sânge. Ştiţi cum pătează… cerneala… o foaie de hârtie… În mijlocul biroului se afla o carte pe care n-o mai văzusem niciodată înainte…
Brusc, bătrânul se ridică şi se îndreptă din nou spre camera alăturată, unde l-am auzit mişcându-se şi frunzărind cărţile. Ar fi trebuit să mă duc şi să-l ajut, dar am rămas încremenit, privind neajutorat spre Helen – şi ea la fel de îngheţată ca mine. După o
— 586 —
clipă, Stoicev se întoarse, aducând un volum legat în piele veche şi roasă. Îl aşeză pe masă şi îl deschise cu mâini tremurătoare, răsfoindu-l şi arătându-ne, fără un cuvânt, filele goale şi unica imagine din centru. Dragonul părea mai mic, fiindcă formatul mare al paginilor lăsa un spaţiu larg în jurul lui, dar era în mod cert aceeaşi gravură, identică până şi în privinţa petei aceleia pe care o văzusem în cartea lui Hugh James. Aici mai era însă o pată, pe marginea îngălbenită de lângă ghearele dragonului. Stoicev ne-o arătă, însă, copleşit probabil de emoţie – dezgust, teamă poate? –, uită să ni se mai adreseze în engleză:
— Krâv. Sânge.
M-am aplecat asupra paginii. Pata maronie era, în mod clar, amprenta unui deget.
