— N-am putea merge mâine? am întrebat încercând să adopt un ton cât mai firesc.
— 589 —
— A, deci vă grăbiţi!? E nevoie de timp pentru a satisface o solicitare atât de serioasă.
Stoicev încuviinţă printr-o înclinare a capului.
— Vom aştepta răbdători, iar până atunci distinşii profesori se pot relaxa vizitând Sofia. Deci, prieteni, mi-a făcut plăcere acest schimb de idei, însă Chiril şi Metodiu nu se vor supăra dacă vom merge acum să mâncăm, să bem şi să ne veselim, cum se spune.
Haideţi, domnişoară Rossi – Stoicev întinse o mână fragilă spre Helen, care îl ajută să se ridice. Daţi-mi braţul şi vom merge să
celebrăm împreună o sărbătoare a cunoaşterii şi a învăţăturii.
Ceilalţi oaspeţi se strânseseră deja sub copertină şi imediat am văzut de ce: trei dintre bărbaţii mai tineri îşi scoteau din cutii instrumentele muzicale, pregătindu-le, alături de mese. Un ins costeliv cu un smoc de păr negru încerca clapele unui acordeon.
Altul avea un clarinet la care scoase câteva note, în vreme ce un al treilea scoase la iveală o tobă din piele şi un beţişor lung, cu un capăt îngroşat. Muzicanţii se aşezară în scaune, îşi zâmbiră unul altuia, încercară o gamă şi îşi aranjară poziţiile. Cel de la clarinet îşi scoase haina.
Apoi, schimbând câte o privire, încropiră parcă de nicăieri cea mai vioaie muzică pe care am auzit-o vreodată. Stoicev surâdea din scaunul său, de lângă oaia friptă, iar Helen, alături de mine, mă
strânse de braţ. Era o melodie ce se învârtejea în aer asemenea unui ciclon, adoptând apoi un ritm ce nu-mi era familiar, dar care mi s-a părut irezistibil odată ce i-am prins mişcarea. Acordeonul îl însoţea, notele zburând de sub degetele interpretului. Mă uimeau energia şi rapiditatea cu care cântau cei trei, stârnind strigăte de veselie şi de încurajare din partea spectatorilor.
După numai câteva minute, câţiva dintre cei care ascultau se ridicară de pe locurile lor, prinzându-şi câte un partener pe după
mijloc, şi începură un joc la fel de vioi ca muzica. Pantofii lor lustruiţi săreau şi tropoteau pe iarbă. Curând li se alăturară câteva
— 590 —
femei în rochii sobre, dansând cu partea de sus a corpului ţeapănă şi dreaptă, doar picioarele mişcându-li-se în viteză. Chipurile tuturor radiau; zâmbeau de parcă nu s-ar fi putut stăpâni, iar acordeonistul le răspunse pe măsură. Bărbatul din capul şirului de dansatori scoase o batistă albă şi o ridică fluturând-o în aer, în cercuri repezi.
Ochii lui Helen străluceau, iar palma ei bătea tactul pe masă, de parcă n-ar fi putut sta locului. Muzicanţii continuară să cânte, în vreme ce noi, ceilalţi, strigam şi îi încurajam printre înghiţituri, iar dansatorii nu dădeau semne că s-ar opri. Într-un târziu, muzica încetă şi hora se destrămă, participanţii ştergându-şi frunţile asudate şi râzând în gura mare. Bărbaţii îşi reumplură paharele, iar femeile îşi aranjară părul sau îşi căutară batistele, chicotind şi vorbind între ele.
Apoi acordeonistul îşi manevră din nou instrumentul, dar de această dată într-o serie de triluri lente, prelungi, ca nişte vaiete.
Dându-şi capul pe spate, omul începu să cânte cu glas tare. Era de fapt ceva jumătate cântec, jumătate bocet, o melodie baritonală atât de sfâşietoare, încât mi-am simţit inima strângându-se, chinuită
parcă de toate dorurile vieţii mele.
— Ce cântă? l-am întrebat pe Stoicev, pentru a-mi masca emoţia.
— E un cântec vechi, foarte vechi; cred că datează de cel puţin trei sau patru sute de ani. Este povestea unei frumoase şi tinere bulgăroaice, hăituite de năvălitorii turci. Ei vor s-o ducă în haremul paşei lor, dar fata refuză. Aleargă şi urcă pe un munte din apropiere, iar ei o urmăresc în galopul cailor. În vârful muntelui e o stâncă înaltă. Acolo fata strigă că mai degrabă moare decât să
devină ibovnica unui necredincios şi se aruncă în hău. Mai târziu, un izvor se naşte la poalele muntelui, cu cea mai dulce şi mai curată
apă din vale.
— Avem şi noi, în România, cântece cu temă similară, spuse Helen.
— Cred că pot fi întâlnite pretutindeni acolo unde jugul otoman a
— 591 —
asuprit popoarele din Balcani. Folclorul bulgar cuprinde mii de astfel de cântece, cu teme diferite, şi toate sunt strigăte de revoltă
împotriva jugului străin.
Acordeonistul păru să-şi spună că ne-a îndurerat suficient, fiindcă la finele cântecului ne gratulă cu un zâmbet şoltic şi de pe clapele instrumentului zbură iarăşi o melodie veselă, de joc. De data aceasta majoritatea oaspeţilor se alăturară şirului de dansatori, care şerpuia pe terasă. Cineva ne îndemnă să ne ridicăm şi noi şi, după o secundă, Helen se prinse în joc. Eu însă am rămas nemişcat în scaun, alături de Stoicev. Îmi plăcea s-o privesc cum prinde rapid pasul. Probabil că dansul era în sângele ei; corpul îi adoptase o poziţie semeaţă, dar firească, iar picioarele i se mişcau fără greş în ritmul sincopat. Privindu-i silueta mlădioasă în bluza albă şi fusta neagră, chipul strălucitor încadrat de buclele întunecate, m-am pomenit rugându-mă ca nimic rău să nu i se întâmple vreodată şi întrebându-mă în acelaşi timp dacă mă va lăsa să am grijă de ea.”
— 592 —
Capitolul 61
„Dacă locuinţa lui Stoicev mi-a umplut sufletul, când am văzut-o, de o bruscă descurajare, prima imagine a mănăstirii de la Rila mi-a insuflat un sentiment de smerenie. Lăcaşul era aşezat într-o vale adâncă, umplând-o aproape cu totul. Deasupra zidurilor şi cupolelor ei se înălţau munţii Rila, foarte abrupţi şi împăduriţi cu molizi înalţi. Ranov parcase maşina în umbra porţii principale şi, împreună, am intrat alături de câteva grupuri de turişti. Era o zi fierbinte şi uscată; vara balcanică părea din ce în ce mai aproape şi, pe jos, praful se învârtejea în jurul gleznelor noastre. Porţile mari de lemn erau deschise şi, printre ele, am pătruns într-o lume pe care n-o voi putea uita vreodată. În jurul nostru se ridicau zidurile mănăstirii, albe şi vârstate în negru şi roşu, cu lungi logii orizontale din lemn. Ocupând aproape o treime din curtea imensă, biserica se înălţa splendid proporţionată, decorată cu fresce bogate la intrare, iar cupolele de un verde-palid erau luminate de soarele amiezii.
Alături străjuia un turn pătrat, solid, din piatră cenuşie, evident mult mai vechi decât restul clădirilor. Stoicev ne-a spus că era Turnul lui Hrelio, construit de un nobil din Evul Mediu, ca refugiu împotriva duşmanilor săi politici. Era singurul element care supravieţuise din prima mănăstire ridicată pe acest loc, incendiată
de turci şi reconstruită secole mai târziu. În momentul acela clopotele începură să bată, speriind un stol de păsări ce-şi luară
zborul şi, urmărindu-le cu privirea, am văzut din nou crestele uluitor de înalte care ne înconjurau – un drum de o zi până sus, cel puţin. Oare Rossi se afla undeva aici, între aceste stânci imemoriale?
Lângă mine, cu o eşarfă subţire legată peste păr, Helen îşi trecu braţul pe sub al meu, şi mi-am amintit de seara aceea în Istanbul, în Hagia Sofia – o amintire parcă din trecutul îndepărtat, deşi abia se scurseseră câteva zile de atunci –, când îmi strânsese mâna cu atâta forţă. Otomanii cuceriseră aceste pământuri cu mult înaintea
— 593 —
Constantinopolului; aici ar fi trebuit să ne începem călătoria, nu în Hagia Sofia. Pe de altă parte, principiile bizantinilor, artele şi arhitectura lor îşi lăsaseră cu mult înainte amprenta asupra culturii bulgare. Acum, Hagia Sofia era un muzeu printre moschei, în vreme ce această vale izolată părea însăşi chintesenţa civilizaţiei bizantine.
Alături de noi, Stoicev gusta cu evidentă plăcere sentimentele noastre de uimire. De sub o pălărie cu boruri largi, Irina îl ţinea ferm de braţ. Doar Ranov şedea singur, într-o parte, privind încruntat în jur, întorcând capul cu suspiciune când un grup de călugări trecu pe lângă noi şi intră în biserică. Dusesem adevărate lupte pentru a-l convinge să-i ia în maşină pe Stoicev şi pe Irina; era foarte bine că profesorul voia să ne prezinte el însuşi mănăstirea –
obiectase Ranov –, dar nu vedea de ce n-ar lua şi el autobuzul, la fel ca toţi ceilalţi bulgari. M-am abţinut să-i răspund că bulgarul de faţă
