Sfinţia Ta, mărite stareţ Eupraxius,
Suntem deja de trei zile pe drumul ce duce de la Laota la Vin. Într-o noapte am dormit în grajdul unui bun gospodar, iar în alta la sihăstria Sfântului Mihail, unde nu mai vieţuiesc acum călugări, dar unde am avut cel puţin parte de adăpostul unei grote. Noaptea trecută am fost nevoiţi, pentru prima dată, să rămânem în pădure, întinzându-ne pledurile în ţărână şi odihnindu-ne trupurile în cercul format de cai şi căruţă. Lupii s-au apropiat îndestul pentru a-i auzi urlând, iar caii, îngroziţi, au dat să fugă. Cu mare greutate i-am potolit.
Acum sunt tare bucuros de prezenţa fraţilor Ivan şi Teodosius, cu puterea şi statul lor vânjos, şi aduc slavă
Domnului pentru înţelepciunea ta de a ni-i da tovarăşi.
În seara aceasta am fost bine primiţi în casa unui cioban oarecum înstărit şi deopotrivă cucernic; are trei mii de oi în regiune şi ne-a poftit să ne odihnim pe aşternuturile sale moi, deşi eu, unul, aş fi ales podeaua, ca fiind mai potrivită pentru rugăciunile noastre. Nu mai suntem în pădure, ci ne înconjoară acum dealurile, prin care vom putea merge cu egală binecuvântare pe ploaie ca şi pe vreme bună. Bunul gospodar ne spune că au fost de două ori loviţi de năvala păgânilor de peste râu, aflat acum la depărtare de numai câteva zile de mers – dacă
fratele Angelus se poate însănătoşi pentru a ţine pasul cu noi. Mă bate gândul să-l las să urce pe unul dintre cai, deşi sfânta greutate pe care o transportă le este deja de-
— 598 —
ajuns. Din fericire, n-am văzut în drum nici urmă din oastea necredincioşilor.
Umilul tău supus întru Hristos,
fr. Chiril
aprilie, anul de la facerea lumii 6985
Sfinţia Ta, mărite stareţ Eupraxius,
Sunt câteva săptămâni de când am părăsit oraşul, iar acum străbatem deschis ţinuturile necredincioşilor. Nu îndrăznesc să-ţi scriu unde ne aflăm, de teamă că vom fi capturaţi. Poate că ar fi trebuit totuşi să aleg drumul pe mare, dar Dumnezeu ne va apăra pe calea pe care am ales-o. Am văzut în drum ruine arse: două mănăstiri şi o biserică. Biserica mai fumega încă. Cinci călugări au fost spânzuraţi acolo pentru că au pus la cale o revoltă, iar fraţii lor întru Domnul, care au supravieţuit, au fost risipiţi deja pe la alte mănăstiri. Acesta e singurul lucru pe care l-am aflat, căci nu putem vorbi cu oamenii care ies în calea noastră. Nu avem motive să credem totuşi că
una dintre aceste mănăstiri e cea căutată de noi. Semnul va fi clar acolo – monstrul egal cu sfântul. Dacă îţi voi putea trimite această misivă, mărite stareţ, o voi face cu grabă cât mai mare.
Umilul tău supus întru Hristos,
fr. Chiril
iunie, anul de la facerea lumii 6985
Când Stoicev sfârşi de tradus, am rămas cu toţii tăcuţi. Helen încă
mai scria în notesul ei, concentrată, Irina şedea cu mâinile încrucişate, iar Ranov se sprijinea neglijent de un dulap, scărpinându-se pe sub guler. Eu, unul, renunţasem să mai iau notiţe; ştiam că Helen va prinde esenţialul. Cele două texte nu
— 599 —
ofereau nicio indicaţie clară asupra destinaţiei exacte, nu menţionau vreun mormânt sau vreo ceremonie funerară; dezamăgirea pe care o resimţeam îmi tăia răsuflarea.
Dar Stoicev nu părea câtuşi de puţin dezarmat.
— Interesant, spuse el după câteva minute de tăcere. Vedeţi voi, scrisoarea pe care aţi găsit-o în Istanbul trebuie să-şi aibă locul între acestea două de aici, din punct de vedere cronologic. În prima şi în cea de-a doua, grupul călătoreşte prin Valahia spre Dunăre; e clar acest lucru după numele locurilor. Urmează scrisoarea voastră, pe care fratele Chiril a scris-o în Constantinopol, poate în speranţa de a o trimite de acolo împreună cu anterioarele. Dar n-a putut sau s-a temut să le expedieze; ori poate că acestea sunt doar nişte copii – nu avem de unde şti. Iar ultima scrisoare poartă o dată din iunie.
Grupul a urmat un traseu pe uscat, asemănător celui descris în
„Cronica” lui Zaharia. De fapt, trebuie să fi fost exact acelaşi drum, de la Constantinopol prin Edirne şi Haskovo, fiindcă aceasta era principala rută din Ţarigrad în Bulgaria.
— Dar putem fi siguri că această scrisoare se referă la Bulgaria?
întrebă Helen ridicând ochii din notiţe.
— Nu putem fi absolut siguri, admise Stoicev. În orice caz, eu cred că e probabil. Dacă au călătorit de la Ţarigrad – Constantinopol
– într-o ţară în care mănăstirile şi bisericile erau arse la sfârşitul secolului al XV-lea, e foarte posibil ca această ţară să fie Bulgaria. De asemenea, în scrisoarea pe care aţi găsit-o în Istanbul se afirma că
grupul de călugări intenţiona să meargă în Bulgaria.
Nu mi-am putut reţine sentimentul de frustrare.
— Dar nu se mai oferă nicio altă informaţie despre situarea mănăstirii pe care o căutau! Presupunând totuşi că era vorba despre Sveti Gheorghi!
Ranov se aşezase şi el la masă alături de noi, iar acum îşi privea degetele de la mâini; m-am gândit că poate ar fi trebuit să-mi ascund faţă de el interesul pentru Sveti Gheorghi, dar cum altfel
— 600 —
puteam să-l întreb pe Stoicev despre mănăstire?
— Nu, răspunse profesorul. Fratele Chiril n-ar fi scris numele destinaţiei în misivele sale, aşa cum n-a amintit numele de Snagov alături de numele lui Eupraxius. Dacă scrisorile ar fi căzut în mâini nedorite, mănăstirile ar fi suferit şi alte persecuţii sau, cel puţin, ar fi fost percheziţionate.
— E o frază interesantă aici, interveni Helen, sfârşind cu notiţele ei. Aţi putea s-o citiţi din nou – aceea cu semnul din mănăstirea pe care o căutau, monstrul egal cu sfântul? Ce credeţi că ar putea însemna asta?
Mi-am îndreptat rapid privirea spre Stoicev; fraza mă frapase şi pe mine. Bătrânul oftă.
— S-ar putea referi la o frescă sau la o icoană care s-a aflat în mănăstire – în Sveti Gheorghi, dacă aceasta era destinaţia lor. Este dificil să ne imaginăm ce anume ar putea fi această reprezentare. Şi, chiar dacă am reuşi să găsim Sveti Gheorghi, este greu de crezut că
o icoană existentă acolo în secolul al XV-lea s-ar mai afla şi azi în mănăstire, mai cu seamă că lăcaşul a fost probabil incendiat nu numai o dată. Nu, nu ştiu ce poate însemna fraza aceea. Poate că
