este o referinţă teologică pe care stareţul ar fi înţeles-o sau poate că
face trimitere la cine ştie ce acord secret între ei. Trebuie să ţinem seama de ea însă, dat fiind că fratele Chiril o defineşte ca semnul ce le va arăta că au ajuns în locul potrivit.
Dezamăgirea mă copleşea; acum îmi dădeam seama că mă
aşteptasem ca aceste scrisori îngălbenite de vreme să deţină cheia finală a căutărilor noastre sau, cel puţin, să arunce o rază de lumină
asupra hărţilor pe care încă mai speram să le putem utiliza.
— Dar mai e o problemă, mai serioasă şi foarte stranie, continuă
Stoicev, mângâindu-şi bărbia cu mâna. În scrisoarea din Istanbul se spune că acea comoară pe care o căutau – poate o relicvă sfântă din Ţarigrad – se afla într-o anumită mănăstire din Bulgaria, şi de aceea grupul de călugări trebuia să se ducă acolo. Vă rog să-mi citiţi din
— 601 —
nou acel pasaj, domnule profesor, dacă sunteţi amabil.
Scosesem deja din servietă textul scrisorii din Istanbul, pentru a-l avea alături în vreme ce studiam celelalte misive ale fratelui Chiril.
— Spune aşa: «… Ceea ce căutăm a fost dus deja afară din oraş, într-un adăpost din ţinuturile supuse ale bulgarilor».
— Acesta e fragmentul! Întrebarea e – şi Stoicev bătu cu un deget lung în tăblia mesei – de ce ar fi fost o relicvă sfântă, spre exemplu, scoasă pe furiş din Constantinopol în 1477. Oraşul era stăpânit de otomani încă din 1453 şi majoritatea relicvelor sale fuseseră distruse în cursul invaziei. De ce a trimis Mănăstirea Panachrantos o relicvă
supravieţuitoare în Bulgaria, douăzeci şi patru de ani mai târziu? Şi de ce s-au dus aceşti călugări la Constantinopol pentru a căuta tocmai această relicvă?
— Păi, ştim din scrisoare că ienicerii căutau aceeaşi relicvă, şi deci trebuie să fi avut o anumită valoare şi pentru sultan.
Stoicev se gândi o clipă.
— Într-adevăr, dar ienicerii au căutat-o după ce a fost scoasă din mănăstire.
— Trebuie să fi fost un obiect sfânt de importanţă politică pentru otomani, dar şi o comoară spirituală pentru călugării de la Snagov, interveni Helen gânditoare. O carte, eventual?
— Da, am replicat, deja incitat. Dacă era o carte ce conţinea anumite informaţii dorite de otomani şi necesare călugărilor?
De cealaltă parte a mesei, Ranov îmi aruncă o privire aspră.
Stoicev încuviinţă cu o mişcare lentă a capului, dar după o secundă
mi-am amintit că, la bulgari, acest gest desemna dezacordul.
— Cărţile din acea perioadă nu conţineau de obicei informaţii de ordin politic; erau texte religioase, copiate şi recopiate pentru a fi utilizate în mănăstiri sau în moscheile şi şcolile religioase islamice, dacă erau otomane. Nu este de crezut că grupul de călugări ar fi întreprins o călătorie atât de periculoasă pentru o carte, fie ea şi un exemplar al Sfintelor Scripturi. Şi în mod cert aveau asemenea cărţi
— 602 —
la Snagov.
— Staţi o clipă, interveni Helen din nou, cu ochii măriţi de concentrare. Trebuie să fi fost ceva legat de nevoile celor de la Snagov, ale Ordinului Dragonului sau poate de priveghiul lui Vlad Dracula… Vă amintiţi ce spunea „Cronica”? Stareţul voia ca Dracula să fie îngropat altundeva.
— Adevărat, recunoscu Stoicev. Voia să trimită trupul lui Vlad în Ţarigrad, chiar şi cu riscul ca monahii săi să-şi piardă viaţa.
— Da…
Eram pe punctul de a mai spune ceva, de a sugera un alt fir al căutărilor, dar Helen se întoarse spre mine brusc şi mă trase de braţ.
— Ce e? am întrebat-o, dar am văzut că se calmase deja.
— Nimic, îmi răspunse ea moale, fără a privi spre mine sau spre Ranov. Îmi doream din tot sufletul ca oficialul bulgar să se ridice şi să iasă la o ţigară sau să se plictisească de discuţiile noastre, astfel ca Helen să poată spune deschis ce avea în minte. Stoicev o privi nerăbdător, dar după o clipă începu să explice cu glas monoton cum erau realizate şi copiate manuscrisele medievale – uneori de călugări care nici măcar nu ştiau să citească şi care perpetuau astfel sumedenie de mici greşeli – şi modul în care diferitele lor caligrafii fuseseră codificate de cercetătorii moderni. Nu înţelegeam pentru ce ne dădea astfel de detalii, cu toate că spusele sale mi se păreau foarte interesante. Din fericire, am păstrat tăcerea, şi după o vreme Ranov începu să caşte. În cele din urmă se ridică şi ieşi din bibliotecă, scoţând din buzunar un pachet de ţigări. Îndată ce uşa se închise în urma lui, Helen îmi strânse din nou braţul. Stoicev o privea cu atenţie.
— Paul, începu ea, iar expresia de pe chipul ei era atât de stranie, încât i-am cuprins umerii cu braţul, temându-mă că va leşina. Capul lui! Nu înţelegi? Dracula s-a întors la Constantinopol pentru a-şi recupera capul!
Stoicev scoase un sunet înăbuşit, dar era prea târziu. În acea
— 603 —
clipă, privind în jur, am zărit figura colţuroasă a fratelui Rumen pe după marginea unui raft. Intrase neauzit în încăpere şi, cu toate că
era cu spatele spre noi, aşezând ceva printre cărţi, mi-am dat seama că asculta. După un moment ieşi de asemenea în linişte, iar noi, în jurul mesei, am rămas tăcuţi. Am schimbat cu Helen o privire neajutorată şi m-am ridicat, verificând colţurile îndepărtate ale camerei. Călugărul plecase, dar nu avea să treacă probabil mult timp înainte ca altcineva – Ranov, de pildă – să afle cuvintele rostite de Helen. Şi ce ar putea face Ranov cu o asemenea informaţie?”
— 604 —
Capitolul 62
„Puţine au fost clipele, în anii mei de studiu, scrieri şi cercetări, care mi-au insuflat o atât de neaşteptată claritate a gândirii ca acel moment din biblioteca de la Rila. Vlad Dracula se întorsese în Constantinopol pentru a-şi recupera capul; sau, mai degrabă, stareţul de la Snagov îi trimisese trupul acolo, pentru a-l reîntregi.
Să fi cerut Dracula acest lucru dinainte, ştiind preţul pus pe capul lui încă din vremea în care trăia şi cunoscând obiceiul sultanilor de a expune în văzul populaţiei capetele duşmanilor săi? Sau stareţul îşi asumase singur această misiune, nevoind ca trupul decapitat al ereticului – ori periculosului – său patron să rămână la Snagov?
Desigur, un vampir fără cap nu constituia cine ştie ce ameninţare –
