— E mai bizară oare decât speranţa în învierea trupului? întrebă
Helen aproape cu o ridicare din umeri, dar zâmbind către profesor.
— Doamnă, avem interpretări cu totul diferite ale moştenirii noastre culturale, dar vă apreciez iuţeala de minte. Iar acum,
— 608 —
prieteni, daţi-mi puţin timp pentru a mă uita la hărţile voastre; m-am gândit că există în această bibliotecă materiale ce pot contribui la descifrarea lor. Lăsaţi-mi o oră. Ce voi face acum va fi plictisitor pentru voi, iar explicaţiile ar necesita prea mult timp.
Ranov tocmai intrase din nou în sală, nerăbdător, iar acum stătea în picioare, privind în jur. Speram să nu fi auzit remarca despre hărţi. Stoicev îşi drese glasul.
— Poate că v-ar face plăcere să intraţi în biserică şi să-i admiraţi frumuseţea, spuse el, privind uşor spre Ranov.
Helen se ridică imediat şi se apropie de oficialul bulgar pentru a-i distrage atenţia, în timp ce eu am căutat discret în servietă şi am scos copiile hărţilor. Când am văzut nerăbdarea cu care le-a privit Stoicev, speranţa mi-a revenit. Din nefericire, Ranov părea mai degrabă interesat să vadă ce lucra Stoicev şi să discute cu bibliotecarul decât să ne urmeze pe noi, cu toate că îmi doream din tot sufletul să-l pot scoate din încăpere.
— N-aţi vrea să ne ajutaţi să găsim ceva de mâncare? l-am întrebat.
Bibliotecarul mă studia îndeaproape, tăcut, iar Ranov surâse.
— Vă e foame? N-a venit încă ora mesei; cina se ia aici la ora şase.
Vom aştepta şi noi. Şi va trebui, din păcate, să mâncăm împreună cu călugării.
Cu asta, ne întoarse spatele şi începu să studieze un raft cu volume legate în piele. Helen mă urmă spre uşă şi mă strânse de mână.
— Mergem la o plimbare? mă întrebă ea odată ajunşi afară.
— Nu ştiu cum mă voi mai pricepe acum să fac ceva fără Ranov, am replicat muşcător. Despre ce să vorbim în lipsa lui?
Helen râse, dar mi-am dat seama că şi ea era îngrijorată.
— Să mă întorc şi să încerc din nou să-i distrag atenţia?
— Nu. Mai bine nu. Cu cât vom insista mai mult, cu atât va fi mai curios să vadă ce face Stoicev. Nu putem scăpa de el, aşa cum nu
— 609 —
putem scăpa de o muscă sâcâitoare.
— Ar fi potrivit în rolul de muscă!
Soarele strălucea încă şi era cald în curte când am ieşit din umbra imenselor ziduri şi galerii. Privind în sus, puteam vedea pantele împădurite ale munţilor din jurul mănăstirii, cu piscurile stâncoase abrupte de deasupra. În înaltul cerului se rotea un vultur. Cu rasele lor negre şi grele, potcapurile negre şi înalte, şi bărbile negre şi lungi, călugării îşi vedeau de drumurile lor între biserică şi primul etaj al mănăstirii, măturau galeriile de lemn sau şedeau în triunghiul de umbră de lângă intrarea în biserică. M-am întrebat cum suportau căldura verii în hainele acelea închise la culoare.
Interiorul lăcaşului de rugăciune m-a lămurit: era răcoros ca un izvor de munte! Iluminat numai de licărul lumânărilor şi strălucirea odoarelor din aur, metal obişnuit şi pietre preţioase. Pereţii erau decoraţi cu reprezentări ale sfinţilor şi profeţilor – «artă din secolul al XIX-lea», mi-a spus Helen încrezătoare – şi m-am oprit în faţa unei imagini deosebit de sobre, un sfânt cu barba lungă şi albă, cu părul alb despărţit în două de o cărare, cu ochi ce ne fixau direct.
Helen citi literele din apropierea aurei sale: Ivan Rilski.
— Cel ale cărui oseminte au fost aduse aici cu opt ani înainte ca amicul nostru din Valahia să vină în Bulgaria? Era menţionat în
„Cronică”.
— Da.
Helen rămase cu ochii la pictură, de parcă ar fi crezut că o să ne vorbească dacă şedeam acolo un timp suficient. Aşteptarea asta nesfârşită începuse să mă calce pe nervi.
— Helen, hai să facem o plimbare. Putem urca puţin pe munte, ca să vedem priveliştea.
Dacă nu mă oboseam într-un fel oarecare, gândul la Rossi avea să
mă scoată din minţi.
— Bine, acceptă ea şi-mi aruncă o privire aspră, de parcă mi-ar fi sesizat nerăbdarea. Dacă nu e prea departe. Ranov nu ne-ar lăsa să
— 610 —
ne îndepărtăm prea mult.
Poteca şerpuia printre copacii deşi, care ne fereau de căldura amiezii aproape la fel cum o făcuseră zidurile bisericii. Era atât de bine să nu-l mai avem pe Ranov în coastă, încât pentru câteva minute m-am mulţumit să-mi legăn braţul înainte şi înapoi, în ritmul mersului, cu mâna lui Helen în mâna mea.
— Crezi că i-a fost greu să aleagă între noi şi Stoicev?
— O, nu, replică ea plat. În mod cert a pus pe altcineva să ne urmărească. Vom întâlni persoana respectivă în scurt timp, mai ales dacă vom lipsi mai mult de o jumătate de oră. Nu ne poate face faţă
de unul singur şi trebuie să-l supravegheze atent pe Stoicev, pentru a afla unde vor duce cercetările noastre.
— Vorbeşti despre asta atât de senin! am exclamat privindu-i profilul în vreme ce înaintam pe potecă. Îşi dăduse pălăria pe spate, iar faţa i se îmbujorase uşor. Nu-mi pot imagina cum e să creşti cunoscând toate lucrurile astea cinice, fiind mereu sub supraveghere.
Ea ridică din umeri.
