Valea împădurită se întindea chiar sub noi, iar zidurile şi acoperişurile roşii ale mănăstirii aproape că o umpleau. Acum se distingeau clar dimensiunile uriaşe ale complexului. Celelalte clădiri formau un cocon colţuros în jurul bisericii, ale cărei cupole străluceau în lumina amiezii, iar în mijloc se înălţa Turnul lui Hrelio.
— De aici îţi poţi da seama cât de bine fortificat era locul acesta.
Imaginează-ţi de câte ori au privit duşmanii de aici, ca şi noi.
— Sau pelerinii, îmi reaminti Helen. Pentru ei era, probabil, o destinaţie spirituală, nu o provocare de ordin militar.
— 613 —
Se rezemă cu spatele de trunchiul unui copac, netezindu-şi fusta, îşi lăsase geanta din mână, îşi scosese pălăria şi îşi suflecase mânecile bluzei, în încercarea de a se răcori. Stropi fini de transpiraţie îi luceau pe frunte şi pe obraji. Pe faţa ei se aşternuse expresia aceea care îmi plăcea mie cel mai mult: era pierdută în gânduri, privind deopotrivă înăuntrul ei şi în afară, cu ochii mari atenţi şi maxilarul strâns într-o linie fermă. Din cine ştie ce motiv, îndrăgeam această privire a ei mai mult chiar decât pe cele îndreptate direct spre mine. Purta încă eşarfa în jurul gâtului, deşi cicatricea lăsată de muşcătura bibliotecarului se estompase, iar micul crucifix licărea sub ea. Frumuseţea ei aspră îmi stârni un spasm intern – nu doar dorinţă fizică, ci mai degrabă ceva asemănător cu veneraţia pentru desăvârşirea ei. Era de neatins; a mea, dar pierdută pentru mine.
— Helen, am spus fără a-i lua mâna. Nu intenţionasem să
vorbesc, dar nu m-am putut stăpâni. Aş vrea să te întreb ceva.
Înclină din cap, cu ochii şi gândurile încă îndreptate spre sanctuarul imens din vale.
— Helen, vrei să te măriţi cu mine?
Se întoarse încet spre mine, şi m-am întrebat dacă pe chipul ei se citea uimire, amuzament sau plăcere.
— Paul, replică ea pe un ton plat. De cât timp ne cunoaştem noi?
— De douăzeci şi trei de zile.
Mi-am dat seama în clipa aceea că nu mă gândisem bine la ce voi face dacă-mi va răspunde nu, dar era prea târziu pentru a-mi retrage întrebarea, pentru a o amâna. Iar dacă mă va refuza, nu mă
puteam arunca de acolo, de pe stâncă, în miezul căutărilor lui Rossi, chiar dacă aş fi fost tentat s-o fac.
— Crezi că mă cunoşti?
— Deloc, am replicat moale.
— Crezi că eu te cunosc?
— Nu sunt sigur.
— 614 —
— Ne ştim atât de puţin unul pe altul! Venim din lumi complet diferite, adăugă ea, zâmbind de data asta, parcă pentru a mai îndulci tonul cuvintelor. În plus, totdeauna m-am gândit că eu n-o să mă mărit. Nu sunt genul care se căsătoreşte. Şi ce zici de asta?
întrebă, ducându-şi mâna la eşarfă. Te-ai însura cu o femeie ce poartă amprenta iadului?
— Te-aş apăra de orice iad care s-ar putea apropia de tine.
— Dar n-ar fi asta o povară? Şi cum am putea avea copii –
privirea ei mă aţinti directă, deschisă –, ştiind că ar risca să fie afectaţi cine ştie cum de contaminarea asta?
Îmi era greu să vorbesc, să-mi potolesc arsura din gât.
— Atunci, răspunsul tău e nu? Sau să te mai întreb altă dată?
Mâna ei – mâna aceea fără de care nu mă mai puteam imagina, cu unghiile pătrate la vârf şi pielea fină pe oasele tari – se închise peste a mea, şi mi-a trecut prin minte gândul fugar că nu am un inel pe care să i-l dăruiesc. Privirea ei se ridică spre mine, gravă.
— Răspunsul e că mă voi mărita cu tine, fireşte.
După săptămânile de căutări ale celeilalte persoane dragi mie, uşurinţa cu care o «descoperisem» pe aceasta de aici m-a împietrit prea tare pentru a mai putea spune ceva sau a o săruta. Am rămas aproape unul de altul în tăcere, privind în jos, spre nuanţele roşii, aurii şi cenuşii ale mănăstirii.”
— 615 —
Capitolul 63
Barley stătea lângă mine în camera de hotel a tatălui meu, contemplând harababura, dar zări ceea ce eu nu observasem –
hârtiile şi cărţile de pe pat. Am găsit un exemplar zdrenţuit al romanului Dracula de Bram Stoker, o carte nouă de istorie a ereziilor medievale în sudul Franţei şi un volum ce părea foarte vechi, despre tradiţia vampirilor în Europa. Printre cărţi erau risipite hârtii, notiţe scrise de mâna lui şi câteva cărţi poştale cu un scris pe care nu-l cunoşteam, mărunt şi regulat, cu o cerneală închisă la culoare. Ca la un semnal, amândoi – din nou m-am bucurat că nu sunt singură –
am început să căutăm pretutindeni, iar primul meu instinct a fost să
adun cărţile poştale. Timbrele lor formau un veritabil curcubeu de ţări – Portugalia, Franţa, Italia, Monaco, Finlanda, Austria – şi nu aveau nicio ştampilă. Uneori mesajul de pe o vedere se continua pe alte patru sau cinci, atent numerotate. Şi cel mai uimitor era faptul că toate purtau aceeaşi semnătură: Helen Rossi. Şi fiecare îmi era adresată mie.
Privind peste umărul meu, Barley îmi observă surprinderea, şi ne-am aşezat amândoi pe marginea patului. Prima vedere era din Roma – o imagine în alb şi negru a ruinelor scheletice ale Forumului.
mai 1962
Iubita mea fiică,
În ce limbă ar trebui să-ţi scriu oare, copilul inimii şi al trupului meu, pe care nu l-am mai văzut de peste cinci ani? Ar fi trebuit să vorbim una cu alta în tot acest timp, un nonlimbaj al gângurelilor şi al sărutărilor, al privirilor şi al murmurelor. Îmi e atât de greu să mă gândesc, să-mi amintesc ce am pierdut, încât trebuie să mă opresc astăzi din scris, când abia am început să încerc a o face.
