— 616 —
Mama ta iubitoare,
Helen Rossi
A doua era o vedere color, deja decolorată, cu flori şi jardiniere: Jardins de Boboli – Grădinile Boboli – Boboli.
mai 1962
Iubita mea fiică,
Îţi voi spune un secret: urăsc engleza asta. Engleza e un exerciţiu de gramatică sau un curs de literatură. În inima mea, simt că aş putea vorbi cel mai bine cu tine în limba mea, maghiara, sau chiar în cea care curge prin maghiara mea – româna. Româna este şi limba monstrului pe care îl caut, dar nici chiar acest lucru nu m-a făcut s-o detest. Dacă ai sta pe genunchii mei în dimineaţa asta, admirând grădinile de aici, te-aş învăţa o primă lecţie: „Mă numesc…” Şi apoi ţi-aş şopti numele iar şi iar în acel grai dulce care e şi limba ta maternă. Ţi-aş spune că româna este limba unui popor viteaz, trist şi bun, de păstori şi agricultori, limba bunicii tale, a cărei viaţă el a distrus-o de la depărtare. Ţi-aş povesti lucrurile minunate pe care ea mi le-a spus mie, despre stelele ce luminează noaptea deasupra satului ei, despre felinarele de pe râu. „Mă numesc…” A-ţi spune asta ar însemna o insuportabilă fericire pentru o zi.
Mama ta iubitoare,
Helen Rossi
Ne-am privit tăcuţi, iar Barley îmi cuprinse delicat umerii cu braţul.
— 617 —
Capitolul 64
„L-am găsit pe Stoicev la masa de lucru din bibliotecă, într-o stare de agitaţie. Ranov stătea în faţa lui, bătând darabana cu degetele şi aruncând câte o privire spre documentele pe care bătrânul le punea pe rând deoparte. Părea mai iritat decât îl văzusem până atunci, fapt care sugera că Stoicev nu-i răspunsese la întrebări. Când am intrat, profesorul ridică privirea nerăbdător.
— Cred că am reuşit, spuse el în şoaptă.
Helen se aşeză alături de el, iar eu m-am aplecat asupra manuscriselor pe care le examina. Semănau cu scrisorile fratelui Chiril, ca stil şi execuţie, cu un scris de mână plăcut, îngrijit, pe file decolorate şi destrămate la margini. Am recunoscut scrierea slavonică a scrisorilor. Alături de ele erau întinse hărţile noastre.
Abia mai respiram, sperând, aproape nebuneşte, că bătrânul istoric ne va dezvălui ceva cu adevărat important. Poate că mormântul era aici, la Rila – mi-am spus brusc; poate că de aceea insistase Stoicev să venim aici, fiindcă aşa bănuise şi el. Eram însă surprins şi îngrijorat la gândul că intenţiona să divulge ceva în faţa lui Ranov.
Profesorul privi în jurul său, apoi scurt către Ranov, îşi frecă
fruntea ridată şi spuse pe un ton scăzut:
— Cred că mormântul nu se află în Bulgaria.
Am simţit cum sângele mi se scurge din cap.
— Poftim?
Helen îl privea fix, iar Ranov se întoarse cu spatele spre noi, răpăind cu degetele în masă ca şi cum ar fi ascultat doar pe jumătate.
— Îmi pare rău că vă dezamăgesc, prieteni, dar mi se pare clar din acest manuscris, pe care nu l-am mai examinat de mulţi ani, că
un grup de pelerini s-a întors de la Sveti Gheorghi în Valahia în jurul anului 1478. Manuscrisul acesta e un document vamal care le oferea călugărilor permisiunea de a duce înapoi, în Valahia,
— 618 —
anumite relicve creştine de origine valahă. Regret! Poate că într-o zi vă veţi putea duce acolo, pentru a cerceta mai în amănunt această
problemă. Dacă doriţi totuşi să vă continuaţi cercetările pe traseele urmate de pelerini în Bulgaria, voi fi fericit să vă ajut.
M-am uitat la el, fără un cuvânt. Nu mai puteam intra acum în România, mi-am spus. Era deja un miracol că ajunsesem atât de departe.
— Vă recomand să obţineţi permisiunea de a vizita şi alte mănăstiri, plus traseele pe care sunt situate acestea, îndeosebi mănăstirea de la Bacikovo; este un exemplu strălucit de stil bizantin bulgar, iar construcţia este mult mai veche decât cea de la Rila. Mai mult decât atât, au acolo câteva manuscrise foarte rare, pe care călugării în pelerinaj le-au adus mănăstirii ca daruri. Va fi interesant şi veţi putea strânge astfel material pentru articolele voastre.
Spre uimirea mea, Helen părea perfect de acord cu acest plan.
— Credeţi că am putea aranja acest lucru, domnule Ranov?
întrebă ea. Poate că profesorul Stoicev va dori să ne însoţească, la fel ca până acum.
— Oh, mă tem că eu trebuie să mă întorc acasă, replică Stoicev cu regret în glas. Am mult de lucru. Aş vrea să vă fiu alături pentru a vă ajuta la Bacikovo, dar îi pot trimite stareţului o scrisoare prin care să vă prezint. Domnul Ranov poate fi interpretul dumneavoastră, iar stareţul vă va ajuta cu traducerile manuscriselor de care veţi avea nevoie; este un fin cunoscător al istoriei mănăstirii.
— Foarte bine.
Ranov părea mulţumit de faptul că Stoicev nu ne mai însoţea. Nu puteam obiecta cu privire la această situaţie teribil de neplăcută, mi-am spus; trebuia pur şi simplu să mergem la o altă mănăstire sub pretextul cercetărilor şi apoi să decidem «din mers» ce vom face în continuare. România? Imaginea uşii de la biroul lui Rossi, la universitate, mi-a apărut din nou în faţa ochilor; era închisă şi încuiată. Profesorul meu nu avea s-o mai deschidă niciodată. Am
— 619 —
privit amorţit cum Stoicev aşeza manuscrisele înapoi în cutia lor şi închidea capacul. Helen o duse pe un raft şi îl ajută să iasă din încăpere. Ranov veni după noi tăcut – o tăcere în care credeam că se ascunde o bucurie răutăcioasă. Ceea ce sperasem să găsim aici era acum dincolo de posibilităţile noastre şi aveam să fim lăsaţi din nou singuri cu ghidul nostru, care va face tot posibilul pentru a ne putea încheia cercetările şi a părăsi Bulgaria cât mai curând.
Irina fusese probabil în biserică; se apropie de noi prin curtea fierbinte şi, la vederea ei, Ranov se retrase într-una dintre galerii pentru a fuma, după care se îndreptă spre poarta principală şi dispăru. Mi s-a părut că-l văd mergând ceva mai repede când s-a apropiat de ieşire; poate că şi el simţea nevoia să scape de noi puţin.
Stoicev se aşeză cu greu pe o bancă din lemn aproape de poartă, cu mâna protectoare a Irinei pe umărul său.
— Uite ce-i, spuse el în şoaptă, surâzând ca şi cum am fi vorbit despre vremea frumoasă de afară. Trebuie să vorbim rapid, până nu se întoarce amicul nostru. N-am vrut să vă sperii. Nu există niciun document referitor la vreun pelerinaj înapoi în Valahia, cu nişte relicve. Îmi pare rău, dar am minţit. În mod cert, Vlad Dracula este înmormântat la Sveti Gheorghi – oriunde o fi această mănăstire – şi am mai găsit ceva foarte important. În „Cronică”, Ştefan spunea că
