— Oh, Paul! şopti.
M-am aşezat pe marginea patului, i-am luat cealaltă mână în palma mea şi i-am strâns-o tare.
— Te-ai trezit bine? am întrebat-o.
Înclină capul în semn că da.
— Şi ştii unde te afli?
— Da, răspunse, dar în clipa următoare îşi lăsă capul în mâna însângerată şi izbucni în hohote răguşite – un sunet teribil. N-o mai auzisem niciodată plângând în gura mare, şi hohotele ei mi-au îngheţat sângele în vine. I-am sărutat mâna curată.
— Sunt aici.
Mi-a strâns degetele încă plângând, dar încercă să se stăpânească.
— Trebuie să ne gândim ce… Acela e crucifixul meu?
— Da. L-am ridicat spre ea şi am privit-o fix, dar – spre imensa mea uşurare – n-am văzut niciun semn de repulsie. Tu l-ai scos?
— Nu, sigur că nu! Clătină din cap şi o ultimă lacrimă i se rostogoli pe obraz. Şi nu-mi amintesc să-i fi rupt lanţul. Nu cred că
ei… că el… ar îndrăzni s-o facă, dacă legenda nu minte, adăugă ea, ştergându-şi faţa şi ferindu-se cu grijă să ducă mâna la rana de la gât. Probabil că s-a rupt în timp ce dormeam.
— Aşa cred şi eu, ţinând seama de locul în care l-am găsit. Şi faptul că-l ai aproape de tine nu te face să te simţi… inconfortabil, nu-i aşa?
— Nu, replică ea, parcă mirându-se. Cel puţin, nu încă.
Acel ultim cuvânt îngheţat mi-a tăiat o clipă răsuflarea. Se întinse şi atinse crucifixul, la început cu un gest ezitant, dar după aceea cuprinzându-l în palmă. Am răsuflat uşurat. Helen suspină şi ea.
— 629 —
— Am adormit cu gândul la mama şi la un articol pe care aş fi vrut să-l scriu despre elementele broderiilor transilvănene – sunt celebre, ştii? – şi m-am trezit abia acum. Am avut un vis urât, dar mama apărea şi ea în el, gonea o pasăre mare şi neagră. Când a îndepărtat pasărea, s-a aplecat şi m-a sărutat pe frunte, aşa cum făcea în copilăria mea, seara la culcare, şi atunci am văzut semnul…
– se opri o clipă, de parcă gândul însuşi era dureros – semnul dragonului pe umărul ei gol, dar mi s-a părut că este o parte din ea însăşi, nicidecum ceva teribil. Şi când m-a sărutat pe frunte, nu mi-a mai fost atât de teamă.
Am simţit un fior straniu, amintindu-mi noaptea în care îl ţinusem departe de mine pe cel care-mi ucisese pisica, citind până
după miezul nopţii despre viaţa negustorilor olandezi, pe care ajunsesem să-i îndrăgesc. Ceva o apărase şi pe Helen – într-o anumită măsură, cel puţin; fusese rănită rău, dar nu secătuită de sânge. Ne-am privit în tăcere câteva momente.
— Ar fi putut fi mult mai rău, îmi spuse.
Am luat-o în braţe şi am simţit tremurul umerilor ei de obicei fermi. Eu însumi eram zguduit.
— Într-adevăr, am şoptit. Însă trebuie să te ferim de orice altceva.
Clătină din cap dintr-odată, mirându-se parcă.
— Dar suntem într-o mănăstire! Nu pot să înţeleg. Morţilor vii le repugnă asemenea locuri. Arătă spre crucifixul de deasupra uşii şi spre candela ce ardea într-un colţ. Aici, sub privirile Sfintei Fecioare?
— Nici eu nu înţeleg, am replicat moale, răsucindu-i mâna în palma mea. Dar ştim că rămăşiţele trupeşti ale lui Dracula au fost transportate de călugări şi că au fost îngropate probabil într-o mănăstire. Şi în aceasta e ceva ciudat. Helen, m-am gândit la altceva. Bibliotecarul de acasă… ne-a găsit în Istanbul şi apoi din nou, în Budapesta. E posibil să ne fi urmărit şi aici? Să te fi atacat în noaptea asta?
— 630 —
Am văzut-o chircindu-se.
— Ştiu. M-a muşcat o dată în bibliotecă, aşa că ar fi putut să
poftească la mine din nou. Dar în vis am simţit cu tărie că e vorba despre altceva – ceva mult mai puternic. Dar cum ar fi putut intra aici unul dintre ei, chiar dacă nu se teme de mănăstire?
— Partea asta e simplă. Am arătat spre fereastra din apropiere, întredeschisă la nici doi metri de patul ei. Of, Doamne, de ce te-am lăsat să rămâi aici singură?
— N-am fost singură. Alţi cinci oameni au dormit în camera asta alături de mine. Dar ai dreptate: aşa cum spunea mama, el îşi poate schimba forma – un liliac, o ceaţă…
— Sau o pasăre mare şi neagră, am continuat, amintindu-mi de visul ei.
— Acum am fost deja muşcată de două ori, mai mult sau mai puţin, spuse ea ca pradă unui vis.
— Helen! N-am să te mai las niciodată singură, nici chiar pentru o oră!
— Să nu mai am nici măcar o oră pentru mine însămi?
Zâmbetul ei vechi, sarcastic şi afectuos, îi reapăru în privire pentru o clipă.
— Şi vreau să-mi promiţi… dacă simţi ceva ce eu nu sesizez, dacă
simţi ceva ce te pândeşte…
— Am să-ţi spun, Paul, dacă am să simt aşa ceva. Vorbise pe un ton aspru, şi făgăduiala păru s-o trezească la acţiune. Vino, te rog!
