L-am ascultat, supuşi. Deasupra bărbii, figura monahului era prelungă şi serioasă, şi omul ne studie câteva clipe.
— Puteţi să-i puneţi întrebări, ne încurajă Ranov.
Mi-am dres vocea. Nu aveam încotro; eram nevoiţi să discutăm de faţă cu Ranov şi, ca urmare, trebuia să-mi formulez întrebările astfel încât să pară pur ştiinţifice.
— L-aţi putea întreba pe fratele Ivan dacă ştie ceva despre venirea aici a unor pelerini din Valahia?
Ranov i se adresă călugărului, iar la auzul numelui Valahia, figura acestuia se lumină.
— Spune că mănăstirea a întreţinut o strânsă legătură cu Valahia, începând de la sfârşitul secolului al XV-lea.
Inima începu să-mi bată mai tare, dar am încercat să rămân calm.
— Da? În ce anume a constat legătura?
După ce au mai discutat puţin, fratele Ivan arătă cu o mână
prelungă spre uşă, iar Ranov încuviinţă.
— Spune că în epoca aceea domnitorii din Valahia şi Moldova au început să acorde mănăstirii un sprijin substanţial. Există în bibliotecă manuscrise care descriu acest sprijin.
— Şi ştie de ce anume au procedat domnitorii aşa? interveni Helen.
Ranov îl întrebă pe călugăr.
— Nu, replică apoi. Nu ştie decât că aceste manuscrise prezintă
sprijinul oferit.
— Întrebaţi-l, l-am rugat eu, dacă ştie despre unele grupuri de pelerini care au venit în acea perioadă aici, din Valahia.
Fratele Ivan zâmbi.
— 635 —
— Da, traduse Ranov. Au fost multe grupuri. Mănăstirea era un important loc de popas pe rutele de pelerinaj ce porneau din Valahia, iar mulţi îşi continuau drumul de aici spre Athos sau spre Constantinopol.
Simţeam că-mi vine să scrâşnesc din dinţi.
— Dar despre un anumit grup de pelerini din Valahia, care transporta un… un tip oarecare de relicvă sau căuta o relicvă…
despre aşa ceva ştie?
Ranov părea că-şi reprimă un surâs triumfător.
— Nu, răspunse apoi. Nu a văzut nicio relatare despre aşa ceva.
În veacul acela au trecut pe aici mulţi pelerini; Bacikovski manastir era foarte importantă atunci. Patriarhul Bulgariei a fost exilat aici din Veliko Târnovo – vechea capitală – când otomanii au cucerit ţara, şi a murit în 1404 tot aici, unde a şi fost îngropat. Cea mai veche parte a mănăstirii, şi unica originală, este osuarul.
Helen interveni din nou:
— Îl puteţi întreba, vă rog, dacă printre fraţii săi există un călugăr care se numea înainte Pondev?
Ranov traduse, iar fratele Ivan păru mai întâi nedumerit, apoi precaut.
— Spune că trebuie să fie bătrânul frate Anghel; îl chema anterior Vasil Pondev şi a fost istoric. Dar nu mai e… sănătos la cap. Nu veţi putea afla nimic vorbind cu el. Stareţul este principalul nostru învăţat acum, şi e mare păcat că lipseşte pe perioada şederii dumneavoastră aici.
— Totuşi, am dori să vorbim cu fratele Anghel.
Odată întrevederea stabilită, bibliotecarul – deşi vizibil nemulţumit – ne conduse înapoi în curtea însorită şi, printr-o a doua arcadă, într-o altă curte interioară, în centrul căreia se afla o clădire foarte veche. Această a doua curte era mai puţin bine întreţinută decât prima, iar pietrele din pavaj şi construcţiile aveau un aspect părăginit. Pe sub tălpile noastre se iţeau buruieni, iar într-
— 636 —
un colţ al acoperişului am văzut crescând un copac; cu timpul, dacă
era lăsat acolo, avea să devină suficient de puternic pentru a distruge acea parte a clădirii. Era uşor de imaginat că repararea acestui străvechi lăcaş al Domnului nu constituia o prioritate de prim rang pentru guvernul bulgar. Rila era un fel de vitrină
naţională, cu istoricul său «pur» bulgăresc şi conexiunile pe care le avea cu revoltele împotriva otomanilor. Acest loc străvechi şi splendid prinsese rădăcini în vremea bizantinilor, a invadatorilor şi a cuceritorilor precum turcii de mai târziu şi aparţinuse armenilor, georgienilor, grecilor – tocmai auzisem că îşi păstrase independenţa sub ocupaţia otomanilor, spre deosebire de alte mănăstiri bulgare.
Nu era deci de mirare că guvernul lăsa copacii să-i crească prin acoperiş.
Bibliotecarul ne conduse într-o încăpere din colţ.
— Infirmeria, explică Ranov.
Atitudinea lui cooperantă îmi accentua nervozitatea. Fratele Ivan deschise o uşă din lemn, şubredă, şi când am păşit înăuntru, am dat cu ochii de o scenă atât de patetică, încât nu-mi place să-mi amintesc de ea. Doi călugări bătrâni şedeau în cameră. Mobilierul era format doar din paturile lor, un singur scaun din lemn şi un cuptor de fier; chiar şi aşa, locul trebuie să fi fost cumplit de friguros pe timpul iernii. Podeaua era din piatră şi o pojghiţă subţire de var acoperea pereţii, cu excepţia unui mic altar într-un colţ: o candelă, un raft bogat sculptat şi o icoană ştearsă a Fecioarei.
Unul din cei doi bătrâni şedea culcat în pat şi nu a întors privirea spre noi când am intrat. După o clipă, am văzut că ochii lui erau iremediabil închişi, umflaţi şi roşii; din când în când călugărul îşi răsucea bărbia într-o parte sau alta, ca şi cum ar fi încercat să vadă
