— Bine.”
— 643 —
Capitolul 68
septembrie 1962
Iubita mea fiică,
La naiba cu engleza asta! Dar când încerc să-ţi scriu câteva rânduri în maghiară, ştiu imediat că nu asculţi. Tu ai copilărit în limba engleză. Tatăl tău, care mă crede moartă, îţi vorbeşte în engleză când te ridică sus, pe umărul său. Îţi vorbeşte în engleză când îţi pune pantofii
– porţi deja de ani buni pantofi adevăraţi – şi tot în engleză când vă plimbaţi mână-n mână în parc. Dar dacă
eu îţi vorbesc în engleză, am impresia că nu mă poţi auzi.
Nu ţi-am mai scris deloc de mult timp, fiindcă nu te pot auzi ascultând în nicio limbă. Ştiu, tatăl tău mă crede moartă, fiindcă niciodată n-a încercat să mă găsească.
Dacă ar fi încercat, ar fi reuşit. Dar el nu mă poate auzi în nicio limbă.
Mama ta iubitoare,
Helen
mai 1963
Iubita mea fiică,
Nu mai ştiu de câte ori am încercat tăcută să-ţi explic că în primele luni am fost foarte fericite împreună. Când te vedeam trezindu-te din somn, când îţi vedeam mânuţele mişcându-se primele, înaintea oricărei alte părţi a corpului, urmate de fluturarea genelor, când te vedeam apoi cum te întinzi şi îmi surâzi, mă simţeam cu adevărat împlinită. Dar după aceea s-a întâmplat ceva. N-a fost ceva din afara mea, nu o ameninţare exterioară la adresa ta. A fost ceva din mine. Am început să-ţi verific trupuşorul perfect iar şi iar, în căutarea vreunui semn de
— 644 —
rănire. Dar rana era a mea, înainte chiar de înţepătura aceasta de pe gât, şi nu se vindeca niciodată definitiv. A început să-mi fie teamă să te ating, îngerul meu perfect.
Mama ta iubitoare,
Helen
iulie 1963
Iubita mea fiică,
Azi mi-e dor de tine mai mult ca niciodată. Sunt în arhivele Universităţii din Roma. Am fost aici de şase ori în ultimii doi ani. Paznicii mă cunosc, arhivarii mă
cunosc, chelnerul de la cafeneaua din faţa arhivei mă
cunoaşte şi ar vrea să mă cunoască şi mai bine, dacă nu m-aş retrage cu răceală, prefăcându-mă că nu-i observ interesul. În arhivă există înregistrări despre o molimă
din 1517, ale cărei victime erau afectate de o singură
problemă, o rană roşie la gât. Papa a ordonat să fie îngropate cu câte un par înfipt în inimă şi cu usturoi în gură. În 1517. Încerc să trasez o hartă a mişcărilor sale în timp sau – dat fiind că e imposibil să le deosebeşti – a mişcărilor celor care-l slujesc. Harta aceasta, de fapt o listă în notesul meu, umple deja multe pagini. Dar la ce mi-ar putea folosi – încă nu ştiu. Aştept să aflu în vreme ce lucrez.
Mama ta iubitoare,
Helen
septembrie 1963
Iubita mea fiică,
Sunt aproape gata să renunţ şi să mă întorc la tine. În luna asta e ziua ta de naştere. Cum mai pot rata încă o aniversare? Aş reveni imediat la tine, dar ştiu că, dacă aş
— 645 —
face-o, acelaşi lucru s-ar întâmpla. Mi-aş simţi necurăţia, aşa cum am simţit-o prima dată cu şase ani în urmă; aş
simţi oroarea ei şi aş vedea perfecţiunea ta. Cum aş putea sta lângă tine când mă ştiu mânjită? Ce drept am să-ţi ating obrajii moi?
Mama ta iubitoare,
Helen
octombrie 1963
Iubita mea fiică,
Sunt în Assisi. Bisericile şi capelele acestea uimitoare, urcate pe colina lor, mă copleşesc cu un sentiment de disperare. Am fi putut veni aici, tu în rochiţă şi pălărioară, eu şi tatăl tău, ţinându-ne de mâini cu toţii, ca nişte turişti. În loc de asta, muncesc în colbul unei biblioteci monastice şi citesc un document din 1603. Doi călugări au murit aici în luna decembrie a acelui an. Au fost găsiţi în zăpadă, cu gâturile doar puţin mutilate.
Latina mea a rezistat foarte bine, iar cu banii pe care-i am îmi pot cumpăra tot ajutorul de care am nevoie pentru traduceri şi pentru a-mi spăla rochiile. Aşa cum fac cu vizele, paşapoartele, biletele de tren, o carte de identitate falsă. În copilărie n-am avut niciodată bani. Mama, în satul ei, abia dacă ştia cum arată. Acum aflu că ei pot cumpăra totul. Nu, nu totul. Nu tot ce vreau eu.
