— Da. Cunoaşteţi acest obicei? E rar întâlnit în Bulgaria în epoca modernă şi chiar mai rar în această regiune a ţării. N-am auzit de mersul prin foc decât în zona adiacentă Mării Negre. Dar ne aflăm într-o regiune săracă şi plină de superstiţii, la progresul căreia partidul încă mai lucrează. Nu mă îndoiesc că asemenea obiceiuri vor fi eradicate în cele din urmă.
— Am auzit despre aşa ceva, spuse Helen întorcându-se spre mine. Era un obicei păgân, care a fost preluat de creştini în Balcani, când populaţia de aici a fost convertită. În general presupune mai degrabă dans decât mers prin foc. Mă bucur că suntem aici pentru a vedea un asemenea obicei.
Ranov ridică din umeri şi ne îndemnă să mergem spre biserică, însă în acel moment unul dintre cei care roboteau în jurul lemnelor se aplecă brusc în faţă şi aprinse rugul. Focul se înteţi imediat, cuprinzând toată grămada, şi începu să trosnească. Lemnele erau uscate şi flăcările ajunseră în scurt timp la cele din vârf, astfel că
toate crengile se aprinseră. Chiar şi Ranov rămase locului o clipă.
Bărbaţii se retraseră câţiva paşi şi apoi alţi câţiva, ştergându-şi mâinile pe pantaloni. Rapid, focul deveni o vâlvătaie, flăcările
— 650 —
înălţându-se până la acoperişul bisericii din apropiere, aflate totuşi la o distanţă sigură. Am continuat să le privim până când Ranov se întoarse din nou.
— Îl vor lăsa să ardă câteva ore şi să se stingă de la sine. Nici chiar cei mai superstiţioşi n-ar dansa în el acum.
Când am intrat în biserică, un tânăr, se pare preotul, ne-a ieşit în întâmpinare, ne-a strâns mâinile cu un surâs plăcut şi s-a înclinat cordial în faţa fratelui Ivan, care i-a răspuns la fel.
— Zice că este onorat să vă primească aici, de ziua sfântului lor patron, ne traduse Ranov puţin cam sec.
— Spuneţi-i că noi suntem onoraţi şi-i mulţumim pentru posibilitatea de a urmări festivalul. Îl puteţi întreba cine este Sveti Petko?
Preotul ne explică: un martir ucis de turci, în timpul ocupaţiei otomane, fiindcă a refuzat să-şi renege credinţa. Sveti Petko fusese preotul unei biserici aflate anterior pe acest loc, biserică pe care turcii o arseseră, şi chiar după distrugerea ei Petko nu voise să
accepte credinţa musulmană. Biserica actuală fusese construită mai târziu, iar relicvele sfântului îşi găsiseră adăpost în vechea criptă. În prezent, mulţi oameni veneau pentru a îngenunchea în faţa lor.
Icoana sa specială plus alte două cu puteri deosebite urmau să fie purtate în procesiune în jurul bisericii şi prin foc. Iată-l pe Sveti Petko, în fresca de pe zidul din faţă – şi preotul arătă spre o pictură
murală decolorată aflată în spatele său, ce înfăţişa un chip cu barbă, oarecum asemănător cu al său. Ar trebui să revenim şi să facem turul bisericii când toate pregătirile vor fi sfârşite. Vom fi bine-veniţi să vedem întreaga ceremonie şi să primim binecuvântarea lui Sveti Petko. Nu am fi primii pelerini sosiţi de pe alte meleaguri care au venit la sfânt pentru a fi vindecaţi de boală sau de alte suferinţe. Şi preotul ne surâse cu blândeţe.
L-am întrebat, prin intermediul lui Ranov, dacă auzise de o mănăstire numită Sveti Gheorghi şi clătină din cap.
— 651 —
— Cea mai apropiată mănăstire este Bacikovo. Uneori, în decursul anilor, călugării de la alte lăcaşuri au venit şi ei aici, în pelerinaj – majoritatea cu mulţi ani în urmă.
Mi-am închipuit că asta însemna înainte de instaurarea comunismului şi mi-am propus să-l întreb pe Stoicev când ne vom întoarce în Sofia.
— O să-l rog s-o găsească pe baba Ianka, spuse Ranov după o clipă.
Preotul ştia bine care era casa ei; ar fi vrut să vină cu noi, dar biserica fusese închisă luni de zile – el însuşi venea aici doar de sărbători aşa că, împreună cu asistentul său, mai avea încă multe de făcut.
Satul se întindea într-o vâlcea dincolo de poiana în care se afla biserica; era cea mai mică dintre comunităţile pe care le văzusem de când intrasem în Europa de Est: doar cincisprezece case strânse una lângă alta, parcă temător, cu meri şi grădini de legume împrejur, uliţe neasfaltate, largi doar atât cât să poată trece o căruţă, un puţ
străvechi cu ciutura de lemn şi o găleată atârnând deasupra. M-a frapat lipsa oricărui element modern şi m-am pomenit căutând în jur un indiciu că ne aflăm în secolul XX; aparent, acest veac nu sosise încă acolo. M-am simţit aproape trădat când am văzut o găleată albă de plastic în curtea laterală a uneia dintre casele din piatră. Clădirile păreau crescute din îngrămădiri de rocă cenuşie, cu etajele de sus tencuite parcă în urma unui gând întârziat şi acoperişurile din olane cu aspect neted. Unele afişau minunate ornamentaţii din lemn, care s-ar fi potrivit de minune într-un sat din Anglia Tudorilor.
Când am intrat pe unica stradă din Dimovo, oamenii au început să iasă din case şi din şure şi şoproane pentru a ne saluta –
majoritatea bătrâni, mulţi dintre ei incredibil de cocârjaţi în urma muncii grele, femeile cu picioarele grotesc arcuite, bărbaţii gheboşaţi de parcă ar fi dus încontinuu în spinare un sac invizibil cu
— 652 —
cine ştie ce greutate. Aveau pielea măslinie şi obrajii roşii; zâmbeau, ne salutau şi le puteam vedea gingiile goale sau licărul dinţilor de metal în gură. Cel puţin aveau acces la un cabinet stomatologic, mi-am spus, deşi îmi era greu să-mi imaginez unde sau cum. Câţiva s-au apropiat şi s-au plecat în faţa fratelui Ivan, iar el i-a binecuvântat şi mi s-a părut că îi întreabă ceva. Am ajuns la casa babei Ianka în mijlocul unei mici mulţimi, ai cărei membri mai tineri ar fi putut avea şaptezeci de ani, deşi mai târziu Helen mi-a spus că ţăranii erau probabil cu vreo două decenii mai tineri decât păreau.
Casa babei Ianka era foarte mică, aproape o coşmelie ce se sprijinea greu de un şopron la fel de mic. Bătrâna veni la uşa din faţă pentru a vedea ce anume se întâmplă; primul lucru pe care l-am zărit la ea a fost basmaua cu flori roşii de pe cap; apoi i-am văzut şorţul şi pieptarul dungat. A privit afară, spre noi, şi unii dintre săteni au strigat-o, drept care bătrâna a început să dea din cap energic. Avea pielea de un arămiu-închis, nasul şi bărbia ascuţite, iar ochii – am văzut pe măsură ce ne apropiam – păreau căprui, pierduţi în faldurile ridate ale pielii.
Ranov i-a strigat ceva – speram să nu fi fost nimic poruncitor sau lipsit de respect – şi, după ce ne-a privit fix câteva minute, femeia a închis uşa din lemn. Am aşteptat tăcuţi afară şi, când a deschis-o din nou, mi-am dat seama că nu era chiar atât de micuţă precum îmi închipuisem; îi venea lui Helen până la umeri, iar ochii îi luceau veseli pe chipul precaut. Sărută mâna fratelui Ivan, iar noi am dat mâinile cu ea, ceea ce iniţial a părut să o deruteze. Apoi ne uşui în casă, de parcă am fi fost un cârd de găini neastâmpărate.
Interiorul era sărăcăcios, dar curat, şi am observat cu oarecare simpatie că îl decorase cu un vas cu flori de câmp, aşezat pe masa scorojită. Casa mamei lui Helen era un veritabil conac pe lângă
cămăruţa aceasta amărâtă, cu o scară de lemn într-un colţ, spre etajul de sus. M-am întrebat cât timp va mai putea bătrâna să urce scara aceea, dar am văzut că se mişca de colo-colo cu atâta energie,
— 653 —
încât mi-am dat seama, treptat, că nu era totuşi bătrână. I-am şoptit asta lui Helen, iar ea a încuviinţat.
— Cincizeci de ani, poate, mi-a şoptit la rândul ei.
Constatarea m-a izbit cu o forţă nouă. Mama mea, în Boston, avea cincizeci şi doi de ani şi, după cum arăta, femeia de aici i-ar fi putut fi bunică. Mâinile babei Ianka erau pe atât de noduroase şi de zbârcite, pe cât de uşoare îi erau picioarele. Am urmărit-o în vreme ce aducea pe masă pahare şi vase acoperite cu şervete şi m-am întrebat ce făcuse oare toată viaţa cu mâinile acelea, de ajunseseră să
arate aşa. Tăiase copaci, pesemne, spărsese lemne pentru foc, culesese recolta, muncise pe ger şi în arşiţă. În vreme ce robotea, ne aruncă o privire sau două pe furiş, fiecare însoţită de un zâmbet fugar, şi în cele din urmă turnă în pahare o băutură albă şi groasă –
ceva ce Ranov dădu imediat pe gât, cu un gest din cap spre ea şi ştergându-şi gura apoi cu batista. I-am urmat şi eu exemplul, dar am simţit imediat că mă sufoc: băutura era călduţă şi avea un gust clar de şopron. Am încercat să nu mă înec vizibil când baba Ianka mă privi cu o lucire jucăuşă în ochi. Helen îşi bău porţia cu demnitate, iar bătrâna o bătu uşor pe mână.
— Lapte de oaie amestecat cu apă, îmi spuse Helen. Gândeşte-te că e un fel de milkshake.
— Acum am s-o întreb dacă vrea să ne cânte, spuse Ranov. Asta doriţi, nu-i aşa?
Discută apoi câteva momente cu fratele Ivan, care se întoarse spre baba Ianka. Femeia se trase înapoi, bâţâind disperată din cap. Nu, nu avea să ne cânte; în mod clar, nu voia s-o facă. Gesticulă spre noi şi îşi vârî mâinile sub şorţ, dar fratele Ivan se dovedi insistent.
