Mama ta iubitoare,
Helen
— 646 —
Capitolul 69
„Cele două zile petrecute la Bacikovo au fost unele dintre cele mai lungi din viaţa mea. Voiam să mergem neîntârziat la festivalul promis, voiam ca el să aibă loc imediat, astfel încât să pot urma acel cuvânt al cântecului – dragon – până în cuibul său. Şi totuşi, îmi era teamă de clipa pe care o consideram inevitabilă, momentul în care şi acest indiciu se va evapora sau se va dovedi că nu duce nicăieri.
Helen mă prevenise deja că baladele şi cântecele populare erau întotdeauna evazive; originile lor se pierdeau în decursul secolelor, textele se schimbau, evoluau, iar interpreţii rareori mai ştiau de unde provin sau cât de vechi sunt.
— De aceea sunt numite cântece populare, îmi spuse ea cu regret în glas, netezindu-mi gulerul cămăşii în vreme ce stăteam în curtea mănăstirii, în a doua zi a şederii noastre acolo.
Nu era genul care să dăruiască asemenea mici mângâieri intime şi de aceea bănuiam că era îngrijorată. Ochii îmi ardeau, iar capul mă durea în vreme ce priveam în jur, la pietrele însorite printre care scormoneau găinile. Era un loc minunat, rar şi exotic pentru mine, iar stând astfel puteam urmări viaţa scurgându-se aşa cum o făcea încă din secolul al XI-lea: găinile căutau viermişori, pisoiul se juca pe lângă picioarele noastre, lumina strălucitoare a soarelui pulsa pe pietrele albe şi roşii care ne înconjurau.
A doua dimineaţă m-am trezit foarte devreme. Mi-am spus că
auzisem probabil clopotele bisericii, dar nu mi-am putut da seama dacă fusese doar un vis sau nu. De la fereastra chiliei mele, cu perdelele ei grosolane, am zărit patru sau cinci călugări îndreptându-se spre biserică. M-am îmbrăcat – Doamne, ce murdare erau hainele mele acum, dar nu mă putea preocupa spălarea lor – şi am coborât fără zgomot treptele până în curte. Era într-adevăr foarte devreme, încă nu se luminase bine, iar luna se pregătea să
apună dincolo de munţi. M-am gândit pentru o clipă să intru în
— 647 —
biserică şi am zăbovit lângă uşa deschisă; dinăuntru se revărsa lumina lumânărilor şi un miros de ceară şi tămâie. Interiorul, ce părea cufundat în beznă la amiază, era călduţ şi primitor la ora aceasta matinală. Îi auzeam pe călugări cântând şi volutele melancolice ale sunetelor îmi străpungeau inima ca un pumnal.
Probabil că exact la fel se petrecuseră lucrurile într-o dimineaţă
oarecare a anului 1477, când fraţii Chiril şi Ştefan alături de ceilalţi călugări lăsaseră în urmă mormintele monahilor martirizaţi – în osuar, poate – şi porniseră la drum prin munţi, păzind comoara pe care o transportau în căruţă. Dar în ce direcţie plecaseră? M-am întors spre est, apoi spre vest – unde luna cobora cu repeziciune dincolo de linia orizontului – şi în cele din urmă spre sud.
O adiere începuse să fluture frunzele teilor şi după câteva minute am văzut prima rază de soare luminând pantele munţilor şi zidul mănăstirii. Apoi, cu întârziere, cântatul unui cocoş răsună undeva în incinta lăcaşului. Ar fi putut fi un moment de bucurie deosebită, acel tip de cufundare în istorie la care visasem dintotdeauna – dacă
aş fi avut starea de spirit necesară. Dar m-am pomenit răsucindu-mă încet, forţându-mă să intuiesc direcţia în care călătorise fratele Chiril. Undeva nu departe se afla un mormânt, poate – un mormânt a cărui locaţie fusese pierdută de atât de mult timp, încât chiar şi amintirea lui pierise. Ar putea fi la depărtare de o zi de mers pe jos sau poate la trei ore, ori o săptămână. «Nu mult mai departe şi fără
alte întâmplări», spusese Zaharia. Cât de departe era «nu mult mai departe»? Încotro porniseră? Pământul se trezea acum – munţii aceia împăduriţi cu steiurile lor golaşe, curtea pietruită de sub picioarele mele, pajiştile şi păşunile mănăstirii –, dar îşi păstra secretul.
Pe la ora nouă în acea dimineaţă am plecat în maşina lui Ranov, cu fratele Ivan pe locul de lângă şofer. Am mers paralel cu râul vreo zece kilometri, până când apa păru să dispară, iar drumul o luă de-a lungul unei văi uscate, ce şerpuia abrupt printre dealuri. Peisajul
— 648 —
stârni ceva în amintirile mele. I-am făcut un semn lui Helen, iar ea se încruntă la mine.
— Helen, valea râului!
Trăsăturile ei se luminară brusc şi puse o mână pe umărul lui Ranov.
— Întrebaţi-l pe fratele Ivan unde a dispărut râul. L-am traversat la un moment dat?
Ranov vorbi cu călugărul fără a întoarce capul şi ne traduse răspunsul acestuia:
— Spune că râul a secat aici; acum a rămas în urma noastră, acolo unde am traversat ultimul pod. Aceasta a fost valea lui cu mult timp în urmă, dar acum nu mai există apă în albia lui.
Am schimbat o privire tăcută cu Helen. În faţa noastră, în capătul văii, am văzut două piscuri înălţându-se abrupt dintre dealuri, doi munţi singuratici, ca nişte aripi ascuţite. Iar între ele, încă departe în faţă, se vedeau turnurile unei biserici mici. Pe neaşteptate, Helen îmi strânse mâna cu putere.
Câteva minute mai târziu, am intrat pe un drum prăfuit între coaste largi de dealuri, urmând un indicator pe care scria numele unui sat; eu îl voi numi Dimovo. Drumul se îngustă şi în cele din urmă Ranov opri în faţa bisericii, deşi satul însuşi nu se zărea nicăieri.
Biserica Sveti Petko Martirul era foarte mică – o capelă
dărăpănată – şi se ridica pe o pajişte care ar fi putut fi folosită ca fâneaţă în toiul verii. Doi stejari cocârjaţi se plecau deasupra ei, ocrotind-o parcă, şi alături se afla un cimitir cum nu mai văzusem până atunci – «morminte ţărăneşti, unele dintre ele datând din secolul al XVIII-lea», explică Ranov cu mândrie.
— E un cimitir tradiţional; există multe astfel de locuri în care muncitorii agricoli sunt îngropaţi chiar şi azi.
Crucile mormintelor erau din lemn sau din piatră, cu un vârf triunghiular, iar la baza multora dintre ele ardea câte o candelă.
— 649 —
— Fratele Ivan spune că abia la unsprezece şi jumătate începe ceremonia; acum pregătesc biserica. Până atunci ne va duce la baba Ianka şi apoi ne vom întoarce pentru a vedea totul.
Şi Ranov ne privi atent, parcă pentru a-şi da seama ce anume ne interesa cel mai mult.
— Ce se întâmplă acolo?
Am arătat spre un grup de bărbaţi care lucrau la câmp lângă
biserică. Unii adunau lemne – buşteni şi crengi mari – într-o grămadă, iar alţii aranjau pietre şi cărămizi în jurul lor. Deja strânseseră o «recoltă» bogată din pădure.
— Fratele Ivan spune că sunt pentru foc. Nu mi-am dat seama până acum, dar se va merge prin foc.
— Se va merge prin foc! exclamă Helen.
