— Zice că trebuie să închidem uşa.
Apoi se ridică şi închise uşile, trăgând şi obloanele de lemn în faţa spectatorilor din stradă.
— Acum va cânta.
Nici nu mi-aş fi putut imagina un contrast mai puternic între felul în care a interpretat primul cântec şi cel de acum. Bătrâna se chirci în scaunul ei, adăpostindu-se parcă şi privind în podea.
Zâmbetul vesel îi pierise, iar ochii chihlimbarii erau aţintiţi asupra picioarelor noastre. Melodia îngânată era în mod cert melancolică, deşi ultimul vers al textului mi s-a părut că se încheie cu o notă
sfidătoare. Ranov traduse atent. De ce – m-am întrebat iar – era atât de îndatoritor?
Dragonul a coborât în valea noastră.
A ars recoltele şi ne-a furat fecioarele,I-a speriat pe turcii păgâni şi ne-a apărat satele.
Răsuflarea lui a uscat râurile, iar noi le-am traversat.
Acum trebuie să ne apărăm.
Dragonul era apărătorul nostru,
Dar acum trebuie să ne apărăm noi de el.
— Ei bine, spuse Ranov. Asta aţi vrut să auziţi?
— Da.
Helen bătu uşor mâna bătrânei şi aceasta începu să turuie pe un ton aspru şi răstit.
— Întrebaţi-o de unde provine acest cântec şi de ce se teme de el.
Ranov avu nevoie de câteva minute pentru a strecura întrebarea printre reproşurile babei Ianka.
— L-a învăţat în secret de la străbunica ei, care i-a spus să nu-l cânte niciodată după lăsarea întunericului, fiindcă e un cântec care aduce nenoroc. Pare de bun augur, dar nu e. Aici nu e cântat decât
— 657 —
în ziua Sfântului Gheorghe; numai atunci poate fi cântat în siguranţă, fără a aduce ghinion. Speră că în felul ăsta nu aţi atras moartea asupra vacii ei sau altceva mai rău.
— Spuneţi-i că avem o răsplată pentru ea, un dar care alungă
piaza rea şi aduce în loc norocul, spuse Helen zâmbind şi punând în mâna zbârcită a bătrânei un pandantiv de argint. Acest medalion aparţine unui înţelept foarte cucernic, care i-l trimite pentru a o proteja. Poartă chipul lui Sveti Ivan Rilski, un mare sfânt al bulgarilor.
Mi-am dat seama că era vorba despre micul obiect pe care i-l dăduse Stoicev. Baba Ianka îl privi pentru o clipă, întorcându-l între degetele ei bătătorite, apoi îl duse la buze şi-l sărută, după care îl ascunse într-un buzunar secret al şorţului.
— Blagodaria.
Sărută mâna lui Helen şi o mângâie de parcă şi-ar fi regăsit fiica de mult pierdută.
— Vă rog s-o întrebaţi dacă ştie ce înseamnă cântecul şi de unde provine. Şi de ce îl cântă de ziua Sfântului Gheorghe?
Baba Ianka ridică din umeri.
— Cântecul nu înseamnă nimic. E doar un cântec vechi, ce poartă
nenoroc. Străbunica mi-a spus că unii oameni credeau că provine dintr-o mănăstire. Dar asta nu-i posibil, fiindcă monahii nu cântă
asemenea cântece; ei înalţă slavă lui Dumnezeu. Îl cântăm numai de ziua Sfântului Gheorghe fiindcă îl îndeamnă pe Sveti Gheorghi să
omoare balaurul şi să pună capăt chinurilor îndurate de oameni.
— Din ce mănăstire? am strigat. Întrebaţi-o dacă ştie o mănăstire numită Sveti Gheorghi, una distrusă de mult timp.
Dar baba Ianka înclină din cap – nu – şi plescăi din limbă.
— Aici nu-i mănăstire. E la Bacikovo. Noi avem doar biserica, unde voi cânta după-amiază împreună cu sora mea.
Am oftat şi i-am cerut lui Ranov să mai încerce o dată. De data asta, plescăi şi el din limbă.
— 658 —
— Zice că nu ştie despre nicio mănăstire. Niciodată n-a fost aici vreo mănăstire.
— Când e celebrat Sfântul Gheorghe?
— Pe 6 mai. L-aţi ratat cu câteva săptămâni.
Bătrâna s-a înveselit din nou. Ne-a strâns mâinile, a sărutat-o pe Helen şi ne-a cerut să-i promitem că vom veni s-o ascultăm după-amiază.
