fără grabă focul. Când şirul ajunse în faţa bisericii, baba Ianka şi încă o femeie – de data aceasta nu sora ei, ci o altă bătrână, mai ofilită, cu ochi înceţoşaţi ce păreau aproape orbi – făcură un pas în faţă şi se plecară în faţa preotului şi a icoanelor. Amândouă îşi scoaseră apoi pantofii şi ciorapii, aşezându-i cu grijă pe treptele bisericii, sărutară chipul sever al lui Sveti Petko şi primiră
binecuvântarea preotului. Asistenţii acestuia înmânară fiecăreia câte o icoană, dezvelită din vălul de mătase alb. Muzica se înălţă; cel care cânta la gaida asudase abundent, cu obrajii umflaţi şi faţa de un roşu-aprins.
Baba Ianka şi bătrâna cu ochi înceţoşaţi îşi continuară dansul fără
a pierde ritmul nicio clipă şi apoi, în vreme ce priveam nemişcat, începură să danseze cu picioarele goale în foc. Fiecare ţinea icoana în faţă când pătrunse în cercul de jar; fiecare îşi purta capul sus, semeţ, privind cu demnitate parcă într-o altă lume. Mâna lui Helen îmi strângea degetele atât de tare, încât începuseră să mă doară.
Picioarele celor două bătrâne se ridicau şi păşeau din nou în cărbunii aprinşi, aruncând în jur scântei; la un moment dat am văzut cum fusta dungată a babei Ianka mocnea uşor la poale.
Continuară să danseze în jar pe ritmul acela misterios intonat de cimpoi şi de tobă, fiecare urmând o altă direcţie în cercul de foc.
Nu văzusem faţa icoanelor când intraseră pe cărbunii aprinşi, dar acum am observat că una dintre ele, cea din mâinile bătrânei oarbe, o înfăţişa pe Fecioara Maria cu Pruncul pe un genunchi, cu capul uşor aplecat sub greutatea unei coroane masive. Icoana pe care o
— 663 —
purta baba Ianka mi-a devenit vizibilă abia când bătrâna înconjură
din nou cercul de jar. Chipul îi era frapant, cu ochii enormi şi privirile fixe, cu buzele destinse şi pielea ofilită lucind în căldura teribilă. Icoana pe care o ducea în mâini trebuie să fi fost foarte veche, ca şi aceea a Fecioarei, dar prin aerul tremurător şi negreala depusă de fum i-am putut distinge imaginea destul de clar: două
siluete faţă-n faţă, într-un fel de dans al lor, două creaturi la fel de ameninţătoare şi de spectaculoase. Una era un cavaler în armură, cu mantie roşie, iar cealaltă – un dragon cu coada lungă, îmbârligată.”
— 664 —
Captitolul 70
decembrie 1963
Iubita mea fiică,
Sunt în Napoli acum. Anul acesta încerc să fiu mai sistematică în căutările mele. La Napoli vremea e caldă în decembrie şi sunt recunoscătoare pentru răceala urâtă de care sufăr. N-am ştiut niciodată ce înseamnă să fii singur înainte de a te părăsi pe tine, fiindcă n-am fost niciodată
iubită de cineva aşa cum m-a iubit tatăl tău – şi cum te iubeşte pe tine, cred. Acum sunt o femeie singură într-o bibliotecă, ştergându-mi nasul şi luând notiţe. Mă întreb dacă a mai existat cineva la fel de singur cum sunt eu aici şi în camera de la hotel. În public port eşarfa sau o bluză
cu guler ridicat pe gât. În vreme ce-mi iau masa de prânz, cineva îmi surâde, iar eu îi răspund cu un zâmbet. Apoi îmi întorc privirile. Nu eşti tu singura persoană alături de care nu trebuie să fiu.
Mama ta iubitoare,
Helen
februarie 1964
Iubita mea fiică,
Atena e un oraş murdar şi zgomotos şi îmi e greu să
obţin acces la documentele de care am nevoie la Institutul Greciei Medievale, ce pare el însuşi la fel de medieval ca şi conţinutul său. Dar în această dimineaţă, stând aici, pe Acropolă, aproape că îmi pot imagina ziua în care despărţirea noastră va lua sfârşit şi vom sta împreună –
tu o femeie în toată firea, poate – pe aceste pietre, privind spre oraş. Să vedem: vei fi înaltă, ca mine şi ca tatăl tău, cu părul negru şi bogat – tuns foarte scurt sau prins într-o
— 665 —
coadă groasă? – cu ochelari de soare şi pantofi de sport, poate cu o eşarfă pe cap, dacă vântul va sufla la fel de aspru ca astăzi. Iar eu voi fi deja îmbătrânită, ridată, mândră numai de tine. Chelnerii de la cafenele te vor urmări cu privirile pe tine, nu pe mine, iar eu voi râde plină de mândrie, în vreme ce tatăl tău se va încrunta la ei pe deasupra ziarului pe care îl citeşte.
Mama ta iubitoare,
Helen
martie 1964
Iubita mea fiică,
Fantezia mea de pe Acropolă a fost atât de vie ieri, încât în această dimineaţă am urcat din nou acolo, doar pentru a-ţi scrie. Dar, odată ce am ajuns sus, admirând oraşul, rana de la gât a început să mă doară şi mi-am spus că o prezenţă familiară se apropie de mine, astfel că
n-am putut decât să privesc în jur mereu, încercând să
identific, în mulţimea de turişti, pe cineva suspect. Nu înţeleg de ce individul acesta nu a străbătut secolele pentru a pune mâna pe mine. Sunt deja a lui, deja contaminată, tânjind vag după el. De ce nu face ultimul pas, pentru a mă scuti de atâta suferinţă? Dar îndată ce-mi trece prin minte acest gând, îmi dau seama că trebuie să-i rezist în continuare, să mă apăr şi să mă protejez împotriva lui cu orice talisman posibil şi să-i găsesc multiplele bârloguri, în speranţa de a-l prinde într-unul dintre ele, de a-l prinde atât de pe nepregătite, încât să
pot face istorie distrugându-l. Tu, îngerul meu pierdut, eşti focul ce animă această ambiţie disperată.
Mama ta iubitoare,
Helen
— 666 —
Capitolul 71
„Când am văzut icoana purtată de baba Ianka, nu ştiu care din noi – eu sau Helen – a tresărit primul de surprindere, dar amândoi ne-am reprimat imediat orice reacţie. Ranov stătea rezemat de un copac la nici trei metri distanţă şi, spre uşurarea mea, am observat că privea peste vale, plictisit şi dispreţuitor, ocupat cu ţigara lui şi, aparent, fără a remarca icoana. Câteva secunde mai târziu, baba Ianka se întoarse cu spatele spre noi şi, alături de cealaltă femeie, dansă în acelaşi ritm viu şi semeţ dincolo de cercul de foc, către preot, amândouă înapoind icoanele pe care asistenţii le acoperiră
