Rama de lemn era prinsă doar cu un cârlig, neîncuiată, şi cu puţin efort am deschis-o, ne-am strecurat înăuntru şi am închis-o bine în urma noastră. Helen avusese dreptate: ne aflam în spatele iconostasului.
— Femeile nu au voie aici, şopti ea, privind însă în jur cu o curiozitate ştiinţifică.
Încăperea era dominată de un altar înalt, acoperit cu o ţesătură
fină şi cu lumânări. Pe un suport din apropiere se aflau două cărţi foarte vechi, iar în cuierele de pe pereţi atârnau veşmintele de sărbătoare pe care le purtase preotul cu câteva ore mai devreme.
Totul era cât se poate de tăcut, de neclintit. Am văzut uşa sfântă pe
— 672 —
care ieşise preotul în faţa enoriaşilor, am împins-o şi am păşit, cu un sentiment de vinovăţie, în biserica întunecată. Prin ferestrele înguste intra puţină lumină, dar toate lumânările fuseseră stinse, probabil de teama vreunui incendiu, şi mi-a luat ceva timp până când am găsit o cutie de chibrituri. Am luat două lumânări dintr-un sfeşnic, le-am aprins şi apoi am coborât treptele cu mare atenţie.
— Nu-mi place asta, am auzit-o pe Helen murmurând în spatele meu, dar ştiam că nu avea de gând să dea înapoi, în niciun caz.
După cât timp crezi că va începe Ranov să ne caute?
Cripta era cel mai întunecat loc în care fusesem vreodată; nicio lumânare nu mai ardea acolo, aşa că m-am bucurat pentru cele două
pe care le luasem cu noi şi de la care le-am aprins pe toate celelalte.
Lumina lor s-a reflectat imediat în broderia aurie ce acoperea relicvariul. Mâinile începuseră să-mi tremure rău, dar am izbutit să
scot din buzunar micul pumnal dăruit de Turgut, pe care-l păstrasem asupra mea, în teaca lui, încă de când plecasem din Sofia.
L-am aşezat pe pardoseală, lângă relicvariu, şi ajutat de Helen am ridicat cele două icoane – întorcându-mi parcă fără să vreau ochii de la dragon şi de la Sfântul Gheorghe –, rezemându-le de un perete.
Am ridicat apoi ţesătura grea, pe care Helen a împăturit-o şi a pus-o deoparte. În tot acest timp ascultam cu fiecare fibră a trupului meu, încercând să prind orice zgomot din criptă sau de sus, din biserică, astfel că în cele din urmă liniştea începu să-mi ţiuie în urechi. La un moment dat, Helen mă apucă de mânecă, şi am ascultat amândoi, încremeniţi, dar nimic nu se clintea.
Relicvariul era acum dezvelit, şi l-am privit amândoi, tremurând.
Capacul era splendid ornamentat cu un basorelief – un sfânt cu părul lung, cu o mână ridicată într-un gest de binecuvântare, poate martirul ale cărui oseminte se aflau înăuntru. M-am pomenit sperând să găsim, într-adevăr, doar câteva fragmente de oase sfinte, după care să închidem relicvariul la loc şi gata. Dar asta ar fi însemnat să ne confruntăm după aceea cu deznădejdea – cu faptul
— 673 —
că nu l-am găsit pe Rossi, că nu ne-am putut răzbuna, că am pierdut totul. Capacul relicvariului părea bătut în cuie sau încuiat şi pentru nimic în lume n-aş fi putut să-l deschid. Încercând, l-am înclinat puţin şi am auzit ceva alunecând înăuntru, înspăimântător, lovindu-se apoi de o margine. Relicvariul era într-adevăr prea mic ca să conţină altceva decât un trup de copil sau nişte fragmente, dar era în acelaşi timp foarte greu. Pentru un moment – oribil – mi-a trecut prin minte că poate numai capul lui Vlad ajunsese aici, deşi asta ar însemna că rămâneau neexplicate o sumedenie de alte lucruri. Transpirasem deja şi am început să mă întreb dacă n-ar trebui să urc în biserică şi să caut vreun instrument cu care să
deschid capacul, deşi nu prea credeam că aş putea găsi ceva.
— Să încercăm să-l aşezăm pe podea, am spus printre dinţii încleştaţi.
Împreună, am reuşit cu greu să coborâm relicvariul pe pardoseală. Aşa poate că voi putea vedea mai bine balamalele capacului – mi-am spus – sau chiar să mă opintesc şi să-l deschid.
Eram pe punctul de a încerca acest lucru, când Helen scoase un mic ţipăt.
— Paul, uite!
M-am întors repede şi am văzut că marmura prăfuită pe care stătuse relicvariul nu era un bloc solid; partea de sus se deplasase puţin în urma eforturilor noastre de a coborî caseta. Cred că nici nu mai respiram, dar împreună, fără un cuvânt, am reuşit să
îndepărtăm placa de marmură. Nu era groasă, dar cântărea foarte mult şi gâfâiam amândoi din greu când am izbutit s-o rezemăm de zid. Sub ea se afla o lespede lungă de piatră, cât un stat de om –
aceeaşi piatră din care fuseseră clădite zidurile şi pardoseala.
Portretul dăltuit în suprafaţa ei dură era cu totul rudimentar – nu faţa unui sfânt, ci figura unui om adevărat, cu trăsături dure şi ochi migdalaţi larg deschişi, nas lung şi mustaţă aidoma –, un chip crud încununat de o cuşmă triunghiulară, ce părea distins chiar şi în
— 674 —
această reprezentare schematică.
Helen se trase înapoi, albă la faţă în lumina lumânărilor, şi am simţit imboldul de a-i prinde braţul şi a o lua la fugă pe scări în sus.
— Helen… am început moale, dar nu mai era nimic altceva de spus.
Am luat pumnalul, iar ea îşi duse mâna în vreun buzunar undeva
– n-am văzut unde – şi scoase micul revolver pe care îl aşeză la îndemână, în apropierea zidului. Apoi am apucat de marginea lespezii şi am ridicat. Piatra culisă pe jumătate – ingenios construită.
Tremuram amândoi vizibil, astfel că lespedea aproape că ne scăpă
din mâini. Când am dat-o complet la o parte, ne-am aplecat pentru a privi trupul dinăuntru – ochii închişi, pielea gălbuie, buzele nefiresc de roşii, respiraţia superficială, inaudibilă. Era profesorul Rossi.”
— 675 —
Capitolul 72
„Aş vrea să pot spune că am făcut ceva brav sau util ori că am prins-o pe Helen în braţe de teamă că va leşina, dar nu pot. Aproape că nu există nimic mai rău decât să vezi o figură iubită ce poartă
amprenta morţii, a putreziciunii fizice sau a vreunei boli cumplite.
