Astfel de chipuri sunt monştri teribil de înfricoşători – fiinţa iubită
devenită insuportabilă.
— Oh, Ross! am murmurat şi lacrimile au început să mi se reverse pe obraji atât de brusc, încât nici măcar nu le-am simţit venind.
Helen făcu un pas mai aproape şi îl privi. Purta aceleaşi haine pe care le avusese în seara în care vorbisem cu el pentru ultima dată, cu aproape o lună în urmă; erau boţite şi murdare, de parcă fusese implicat într-un accident. Cravată nu mai avea. O dâră de sânge îi umplea ridurile de pe o parte a gâtului, formând un estuar rubiniu pe gulerul murdar. Buzele îi erau destinse şi umflate şi, cu excepţia uşoarelor mişcări de ridicare şi coborâre ale pieptului, era neclintit.
Helen întinse o mână spre el.
— Nu-l atinge! m-am răstit, sunetul propriului glas sporindu-mi oroarea.
Dar Helen părea pradă unei transe la fel de adânci ca a lui şi, după o secundă, cu buzele tremurânde, îi mângâie obrazul cu degetele. Nu ştiu dacă asta a înrăutăţit situaţia, dar în clipa următoare el deschise ochii. Erau încă foarte albaştri, chiar şi în lumina slabă a lumânărilor, însă aveau albul injectat şi pleoapele umflate. Ochii aceia erau oribil de vii, confuzi, şi rătăceau de colo-colo ca şi când ar fi încercat să ne sesizeze figurile, în vreme ce restul trupului zăcea complet nemişcat, ca mort. Apoi privirea i se opri asupra lui Helen, aplecată spre el, şi albastrul ochilor lui se limpezi cu o forţă uluitoare, deschizându-se larg, ca pentru a o cuprinde în întregime.
— 676 —
— Oh, iubirea mea, murmură abia audibil.
Avea buzele crăpate, groase, dar vocea era aceea pe care o iubeam eu, cu accentul viu, energic.
— Nu… mama mea, bâigui Helen căutându-şi cuvintele. Apoi îşi puse palma pe obrazul lui. Tată, sunt Helen… Elena. Sunt fiica ta.
Rossi ridică un braţ, de parcă l-ar fi controlat cu mare dificultate, şi îi luă mâna. Avea degetele vineţii, cu unghiile îngălbenite, foarte lungi. Voiam să-i spun că-l vom scoate de acolo imediat, că vom merge împreună acasă, dar ştiam deja cât de rănit era.
— Ross, am spus aplecându-mă mai mult deasupra lui. Sunt Paul. Sunt aici.
Ochii lui se întoarseră, nedumeriţi, spre mine, spre Helen şi din nou spre chipul meu, apoi îi închise cu un suspin ce-i cutremură
întregul trup.
— Oh, Paul! murmură. Ai venit după mine. N-ar fi trebuit s-o faci.
O privi iar pe Helen, cu ochii înceţoşaţi, părând că vrea să mai spună ceva.
— Îmi amintesc de tine, şopti după o clipă.
Am căutat în buzunarul hainei şi am scos inelul pe care mi-l dăduse mama ei. I l-am apropiat de ochi, dar nu prea mult, iar el dădu drumul mâinii lui Helen şi atinse inelul cu un gest stângaci.
— Pentru tine, îi spuse lui Helen.
Ea luă inelul, punându-şi-l pe deget.
— Mama, murmură ea cu buzele tremurându-i vizibil. Ţi-o aminteşti? Ai întâlnit-o în România.
O privi cu o expresie ce amintea de vechea lui însufleţire şi zâmbi, schimonosindu-şi trăsăturile.
— Da, şopti el într-un târziu. Am iubit-o. Unde a plecat?
— E în siguranţă, în Ungaria.
— Şi tu eşti fiica ei?
Din vocea lui răzbătea acum o anume mirare.
— 677 —
— Sunt fiica ta.
Încet, lacrimile urcară în ochii lui, de parcă nu mai puteau curge cu uşurinţă, şi se prelinseră pe la colţuri. Urma lor umedă licărea în lumina lumânărilor.
— Te rog să ai grijă de ea, Paul.
— Mă voi căsători cu ea.
Mi-am pus mâna pe pieptul lui. Dinăuntru răzbătea un fel de şuier inuman, dar m-am forţat să nu mă îndepărtez.
— Asta e… bine, spuse el în cele din urmă. Mama ei trăieşte? E
bine?
— Da, tată, replică Helen. E în siguranţă, în Ungaria.
— Da, mi-ai spus asta.
Închise ochii din nou.
— Încă te iubeşte, Ross, l-am încredinţat mângâindu-i pieptul cămăşii cu o mână tremurătoare. Ţi-a trimis inelul acesta şi… un sărut.
— Am încercat de atâtea ori să-mi amintesc unde era, dar ceva…
